Laurentiu BALCAN


7 comentarii

6 sfaturi pentru pastorii (mai) tineri

  1. Nu cauta sa-i multumesti pe toti.

A cauta sa-i multumesti pe toti cei din biserica este o capcana in care cad majoritatea pastorilor tineri. Niciodata lucrul acesta nu va fi posibil, indiferent de cate eforturi vei depune. Nici macar Domnul Isus nu a reusit sa-i multumeasca pe toti cei cu care a interactionat, desi, evident, nu a cautat asta. De ce crezi ca tu vei reusi? Sa crezi ca tu vei reusi sa-i multumesti pe toti este o dovada crasa de mandrie. Mandria ne determina sa cautam sa-i multumim pe toti oamenii si sa le castigam aprecierile. Dumnezeu va distruge sistematic dorinta noastra de a fi apreciati, lasand in jurul nostru oameni nemultumiti. Chiar daca de multe ori ne vor acuza pe nedrept, rolul lor e sa scoata in evidenta mandria inimii noastre care cauta aprecierile celorlati si care nu se multumeste doar cu privilegiul slujirii. Trebuie sa ne invatam inima sa caute mai intai aprecierea lui Dumnezeu, nu pe cea a oamenilor.

  1. Accepta intotdeauna criticile constructive.

De obicei, cand cineva ne critica, prima reactie este sa adoptam o pozitie defensiva si sa ne aparam de oponentul care indrazneste sa ne atace. Instinctul de autoconservare ne determina sa reactionam fara sa gandim prea mult si sa tratam critica, sau orice contra verbala, ca pe un asalt asupra ideologiei si spiritualitatii noastre. A invata sa nu reactionam, ci sa primim calm criticile este datoria oricarui pastor. Critica constructiva este benefica pentru minte si pentru suflet. Sa nu cadeti in capcana de a va inconjura doar de lingusitori, caci ei nu vor contribui deloc la dezvoltarea voastra. Desi cele mai multe critici cu care se confrunta pastorii nu sunt constructive – o atmosfera unde exista doar critica trebuie evitata – trebuie sa-i pastram in jurul nostru pe cei care au invatat sa ne critice constructiv, pentru binele si dezvoltarea noastra personala.

  1. Nu petrece prea mult timp in compania barfitorilor.

Sunt persoane care in mod sistematic vor cauta sa-ti infecteze sufletul si te vor goli de resursele spirituale si emotionale pe care le acumulezi cu greu. Ei vor incerca sa se agate de tine ca o lipitoare de corpul cald, iar dupa o ora de stat in compania unor astfel de persoane te vei simti ca dupa o zi de sapa in caldura verii. Pentru unii oameni, munca pastorala pare o pierdere de vreme, dar putini isi inchipuie stresul emotional si presiunea spirituala la care se expun slujitorii. Nu trebuie sa petreci prea mult timp in compania celor care doar barfesc si ii vorbesc de rau pe altii, dar niciodata nu se critica pe ei insisi. Protejarea sanatatii emotionale nu trebuie neglijata, chiar daca asta inseamna sa te detasezi de cei care actioneaza ca un virus. Un slujitor nu este o groapa de gunoi unde ceilalti pot sa arunce toate barfele si vorbele rele pe care le aud, pentru ca – vezi Doamne! – materialele reciclabile pot fi transformate in ingrasamant. Dar cu ce pret?

  1. Dezvolta strategic relatii, nu sisteme religioase.

Dorinta de a perpetua traditiile comunitatii unde slujesti trebuie indepartata. Este periculos sa le oferi oamenilor doar confort psihologic si sa-i faci sa se simta bine in sistemul religios pe care il conduci. Rutina va oferi comunitatii tale o oarecare stabilitate – oamenilor le place rutina! – dar nu si sanatate pe termen lung. Trebuie sa iti asumi riscul de a-i scoate din rutina saptamanala, indiferent de pretul pe care il vei plati. Oamenii sunt intr-o cautare disperata dupa relatii autentice, chiar daca, la inceput, vor incerca sa fuga de ele. Vulnerabilitatea produce teama, dar nu exista relatii autentice unde cei implicati sa nu-si asume riscul de a deveni vulnerabili. Partasia unei biserici are implicatii dincolo de barierele slujbelor religioase. Cauta sa ai o biserica sanatoasa, nu neaparat una confortabila!

  1. Ocupa-te de sanatatea trupului tau.

Nu este o dovada de egoism sa te concentrezi asupra sanatatii proprii. Ideea ca pentru Domnul trebuie sa iti sacrifici chiar si trupul trebuie bine gandita. Nu orice sacrificiu este primit. Dumnezeu accepta doar ceea ce e facut din dragoste pentru El si pentru aproapele tau. Trupul tau este Templul Duhului Sfant si vasul in care Dumnezeu isi tine propia comoara. Daca nimiceste cineva Templul acesta – prin alimentatie nesanatoasa, prin consumul de bauturi periculoase, prin munca excesiva, prin neglijenta etc – pe acela il va nimici Dumnezeu. Daca nu poti sa ai grija de propriul trup, oare cum vei putea sa ai grija de cei care formeaza Trupul lui Isus Hristos? Ca slujitor al Celui ce a venit in trup, a murit in trup, a inviat in trup si s-a inaltat in trup trebuie sa ai grija de propriul trup. Sa te ocupi de sanatatea trupului tau nu este un moft, ci este un mandat divin.

  1. Practica disciplinele spirituale in mod regulat.

Desi vei ajunge sa fii convins ca fara disciplinele spirituale nu te vei putea dezvolta, vei constata ca practicarea lor cu regularitate este unul dintre cele mai grele lucruri din activitatea pastorala. Sunt discipline spirituale – de exemplu rugaciunea si studierea Cuvantului – pe care le vei practica mai usor si mai des, dar sunt discipline foarte importante pe care le vei practica foarte rar si cu mare greutate. Trebuie sa te focalizezi pe disciplinele care te ajuta sa te deconectezi si iti faciliteaza meditatia. Hotaraste-te ca regulat sa practici disciplina solitudinii si a tacerii. Retrage-te in mijlocul naturii in fiecare an si stai cateva zile singur cu Dumnezeu. Fara disciplinele spirituale vei fi ca un sportiv fara antrenament sau ca un explorator fara echipament. Fa din autodisciplina scopul tau zilnic si vei reusi sa treci peste multe obstacole.


26 comentarii

Repetarea cuvintelor in cadrul staruintei dupa Duhul Sfant

Botezul cu Duhul Sfant aduce cu sine o bucurie supranaturala. In cadrul acestei experiente, sufletul credinciosului intra intr-o stare euforica, intr-un fel de extaz spiritual inimaginabil. In momentul in care Duhul cuprinde sufletul credinciosului in imbratisarea dragostei Sale, acesta experimenteaza emotii pe care nu le poate experimenta in domeniul material. Evanghelistul Finney spune ca in momentul cand a fost botezat cu Duhul Sfant, sufletul lui “a fost scaldat in raze de lumina”, timpul a stat in loc – patru ore i s-au parut cateva minute – iar extazul sufletesc a fost asa de puternic incat a fost nevoit sa se roage ca Dumnezeu sa il opreasca. Simtea ca moare ,scaldat in dragostea fara de margini a lui Dumnezeu.

Staruintele dupa Duhul Sfant aduc cu sine si astfel de momente euforice. Sa cauti emotiile nu este neaparat ceva gresit, dar cu siguranta este gresit sa cauti doar emotiile si sa nu incadrezi experientele tale intr-un context biblic serios, care sa iti ofere o baza serioasa pentru praxis. Din dorinta de a experimenta cat mai des stari de euforie sufleteasca, in anumite medii penticostale si carismatice s-au inventat metode de a grabi experienta si de a garanta euforia spirituala. Banuiesc ca este destul de greu de inventariat toate metodele intalnite, cel putin in mediul penticostal romanesc – o imparatie nu se poate dezbina pe ea insasi! – dar una dintre cele mai intalnite metode este, fara doar si poate, repetarea cuvintelor.

Despre ce este vorba?

In timp ce te rogi, ti se cere sa repeti anumite cuvinte, ca “sa-ti golesti mintea”. Asta inseamna sa te concentrezi doar asupra experientei botezului cu Duhul Sfant si sa nu incepi sa te rogi pentru cauze care te pot abate de la scopul pe care il ai. Asa cum femeia din pilda judecatorului nedrept cerea intr-una: “fa-mi dreptate in cearta cu parasul meu”, tot asa si credinciosul se concentreaza pe o singura cerere: vreau botezul cu Duhul Sfant. Pentru a-l ajuta pe credincios sa intre in aceasta stare de golire a mintii, i se sugereaza sa repete, din ce in ce mai intens, anumite cuvinte. Sunt patru cuvinte de baza care se folosesc in Romania, in functie de zone si traditii: botez, slava, sange si aleluia.

Am fost tot timpul deranjat de aceasta practica despre care am spus, la un moment dat, ca este un fel de Ismail nascut in bisericile penticostale. E ca si cum noi – la fel cum a facut si Avraam – l-am ajuta pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire fagaduinta si i-am forta mana. Bineinteles ca se va naste ceva din toata aceasta straduinta a noastra, dar oare ce se va naste va fi copilul fagaduit? Ne-am focalizat prea mult pe ceea ce vrem noi si nu am asteptat ca Duhul fagaduintei sa se reverse cand vrea El si cum vrea EL. Le-am dat oamenilor experiente emotionale si (pseudo)vorbiri in limbi, dar prea putina plinatate. Starea de euforie vine ca rezultat al plinatatii Duhului, dar noi vrem euforie fara plinatate, pentru ca plinatatea Duhului aduce cu sine foc, iar focul curatitor produce durere.

Aceasta practica a repetarii cuvintelor, care a produs in multe cazuri un fel de vorbire in alte limbi, este vinovata de scaderea ingrijoratoare a evlaviei in multi credinciosi. I-am asigurat pe credinciosi ca au primit semnul botezului cu Duhul Sfant, ei nu au mai putut de bucurie – pentru ca aveau de acum si pecetea mantuirii – si au plecat acasa plutind, dar au ramas la fel de nepocaiti. Diferenta fundamentala dintre un botez al Duhului autentic si unul nascut din eforturile noastre este focul. Cand cineva e botezat cu Duhul Sfant, sufletul lui este curatit in focul sfinteniei lui Dumnezeu pentru a primi, ulterior, focul pasiunii pentru Dumnezeu. Cand noi ii punem pe oameni sa repete cuvinte pana isi vor goli mintea, le oferim, de fapt, un botez de tip fast – food. Ai mancat, ai plecat acasa bucuros, iar cand ti se face foame mergi din nou la staruinta. Revarsarea Duhului este supranaturala. Sa il lasam pe Duhul sa se reverse cum stie El, la mometul ales de El si aducand cu Sine darurile pe care le vrea El!

Intr-una dintre conferintele pastorale de la Sovata a fost atinsa cu mare ezitare aceasta chestiune a repetarii cuvintelor. Se pare ca pastorii penticostali nu vor inca sa discute despre aceasta practica. O trateaza ca pe o problema interna, intima, care are loc doar la staruintele dupa Duhul Sfant si, cum acolo majoritatea participantilor sunt credinciosi, de ce sa intereseze pe cineva ce facem noi in casa noastra? Intr-un final, s-a ajuns la concluzia ca practica repetarii cuvintelor functioneaza, deci o putem continua.

S-au incercat, totusi, justificari biblice cu privire la repetarea cuvintelor. Lucrul acesta este greu de facut, din moment ce nu avem niciun caz biblic care sa prezinte o astfel de practica. Unul dintre teologii pe care ii avem a venit – in plina Conferinta! – cu explicatia socanta ca Psalmul 35: 27 – “… sa zica neincetat: Marit sa fie Domnul!” – poate sustine biblic aceasta practica.

Oare?

In primul rand, repetarea cuvintelor nu poate fi considerata rugaciune. O rugaciune ar trebui sa aiba cel putin un subiect si un predicat. Cand cineva repeta intr-una: “botez, botez, botez, botez”, sau “slava, slava, slava, slava”, te intrebi daca nu cumva la astfel de lucruri se referea Domnul Isus cand spunea sa nu bolorosim – adica sa nu repetam obsedant – aceleasi cuvinte, ca paganii. Psalmul 35:27 are si subiect si predicat. Subiectul rugaciunii mele este Domnul. Nu repet intr-una: marit, marit, marit, marit, s.a.m.d. In al doilea rand, cand psalmistul spune “sa zica neincetat” nu se refera neaparat la repetarea neincetata a frazei enuntate. Cand Pavel ne spune sa ne rugam neincetat, nimeni nu interpreteza versetul ca referindu-se la rostirea neincetata de cuvinte. Cei mai multi il interpretam ca referindu-se la o atitudine a inimii si a mintii de a sta in prezenta lui Dumnezeu, chiar daca facem si alte lucruri. La fel trebuie sa interpretam si versetul din Psalmul 35:27.

Repetarea cuvintelor in cadrul staruintelor pentru Duhul Sfant este o practica ce trebuie analizata si combatuta. Este posibil ca implicatiile acestei practici sa fie mult mai adanci si mai nocive decat ne imaginam. Ea nu poate fi sustinuta biblic, iar argumentul “functioneaza, deci o putem continua” este atat de periculos, incat nici nu vreau sa ii analizez implicatiile.


8 comentarii

Crestinismul individualist este toxic!

Din dorinta de a accentua responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu, evanghelicii au ajuns in groapa fara iesire a maniei individualitatii. Dorind sa loveasca in teologia bisericilor traditionale – unde individul nu prea are multe de spus – unii evanghelici au ajuns sa neglijeze grosolan rolul comunitatii, transformand individul intr-un mic zeu. Astfel , individul poate decide in multe chestiuni de credinta, fara sa se consulte cu ceilalti, pentru ca – asa predicam noi – fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu.

Dar de la “fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu” pana la “fiecare face ce vrea, caci mantuirea e personala” e cale lunga. Si daca noi, evanghelicii, trebuie sa accentuam ceva in aceste zile tulburi, atunci trebuie sa accentuam dependenta individului de comunitatea sfintilor rascumparati.

Nu poti ajunge in cer de unul singur si nici nu poti sa te bati cu pumnul in piept ca, daca ai fi fost singurul om de pe pamant, Dumnezeu tot l-ar fi trimis pe Fiul Sau sa moara pentru tine. Lozincile acestea nedigerate produc tot felul de constipatii teologice. Ele promoveaza idolatria si mania individualista.

Hristos a murit pentru toti oamenii, nu doar pentru tine. Dumnezeu si-a rascumparat un popor, nu doar pe tine. Hristos are un Trup, nu te are doar pe tine. Dumnezeu iubeste intreaga lume, nu doar pe tine. In cer va fi o multime din toate neamurile si din toate etniile, nu vei fi doar tu. Tu depinzi de ceilalti, tot asa cum mana sau piciorul au nevoie de intreg trupul ca sa poata functiona. Pana nu vom intelege ca Biserica inseamna unitate, partasie si comuniune ne vom balaci la nesfarsit in groapa individualitatii.

In economia lui Dumnezeu, Biserica – Trupul lui Hristos, Stalpul si Temelia Adevarului – este cea care conteaza cu adevarat, pentru ca Hristos isi pregateste acum Biserica, nu indivizi caposi si egoisti care cred ca sunt asa de importanti incat cerul poate sta la dispozitia lor. Trebuie sa invatam sa ne integram in viata Trupului, a comunitatii crestine, chiar daca asta inseamna renuntarea la multe dintre mofturile si pretentiile noastre personale.

Nu putem face ce vrem noi! Suntem chemati sa facem ce vrea Hristos, Capul Trupului. Dar cum sa recunosc eu autoritatea Capului daca eu imi sunt propriul cap?

Bineinteles ca suntem responsabili in mod individual inaintea lui Dumnezeu de ceea ce facem, dar in niciun caz responsabilitatea personala nu inseamna sfidarea comunitatii si neglijarea Bisericii. Noi suntem responsabili si fata de Biserica lui Hristos, nu doar fata de Dumnezeu si nu exista test mai exact cu privire la devotamentul nostru fata de Dumnezeu ca devotamentul nostru fata de Trupul lui Hristos. Daca viata comunitatii crestine nu inseamna mare lucru pentru mine, inseamna ca nici Dumnezeu nu inseamna mare lucru pentru mine, caci cum pot spune ca il iubesc pe Dumnezeu pe care nu il vad, dar pe fratele meu pe care il vad sa nu il suport?

Ideea de crestinism individualist este toxica. Hristos ne smulge de sub robia egocentrismului si ne pune in mijlocul unei comunitati rascumparate. Nu intotdeauna viata in comunitate este placuta – recunosc! – dar ce alternative avem? Sa stam acasa nepasatori, visand la cerul luminos, in timp ce ne bem cafeaua si ascultam o predica pe net nu este o alternativa, ci o cursa periculoasa.


2 comentarii

De ce a facut Isus semne si minuni?

Exista cel putin doua extreme teologice cand abordam lucrarile miraculoase astazi. Sunt unii care spun ca Dumnezeu ne vindeca ori de cate ori dorim noi si ca daca avem credinta ni se garanteaza sanatate, prosperitate, putere, intaietate si tot ce vrem noi. Apoi sunt cei care spun ca semnele, minunile si darurile supranaturale nu mai exista, ca nu mai sunt importante si ca nu trebuie sa le mai cautam. Eu cred ca o analiza serioasa a Scripturilor – bazata pe o exegeza corecta si pe o intelegere onesta a realitatii – ne va duce la concluzia ca semnele si minunile fac (inca) parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, ca ele sunt o manifestare a milei Lui desavarsite fata de noi si un mod de a rasplati credinta celor ce se arunca nebuneste in bratele Sale. Ar trebui sa ne concentram viata pe semne si minuni? Nu! Si in niciun caz nu trebuie sa le vindem oamenilor iluzii si neadevaruri in numele credintei, pe care o folosim, de multe ori, ca pe o moneda de schimb cu care speram sa “cumparam” de la Dumnezeu tot ce ne dorim noi pentru viata aceasta.

Ca sa intelegem rolul semnelor si minunilor astazi trebuie sa raspundem la o intrebare peste care nu avem voie sa trecem: care a fost rolul semnelor si minunilor in lucrarea Domnului Isus? Daca raspundem corect la aceasta intrebare vom raspunde corect si la intrebarea daca semnele si minunile mai sunt necesare astazi. Ca sa contextualizam discutia va rog sa cititi toate referintele biblice pe care le voi prezenta.

De ce a facut Isus semne si minui?

  1. Ca ucenicii Lui sa creda in El. Ioan 2:11; Ioan 11: 11-15; Ioan 20:30 etc.

Pentru ucenici, minunile nu aveau rolul de a-i conduce la mantuire, ci aveau rolul de a-i convinge ca ceea ce au primit de la Hristos este autentic, ca invatatura Lui Hristos este de la Dumnezeu. Pavel ne spune ca “iudeii cer minuni”, iar Hristos le-a aratat minuni ca sa-i convinga ca EL este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt mai multe semne si minuni – schimbarea la fata, umblarea pe mare, potolirea furtunii etc – pe care Hristos le-a facut doar in prezenta ucenicilor Sai. Pentru Hristos, minunile implica o oarecare intimitate. Ele nu sunt acte teatrale menite sa faca rating si sa stranga, astfel, noi adepti. Avem de-a face cu o manifestarea intima a prezentei lui Dumnezeu care ii vizeaza doar pe ucenici. Sunt, de asemenea, mai multe cazuri de vindecari in Evanghelii pe care Isus le vrea “secrete” si, drept urmare, le spune oamenilor: vedeti sa nu spuneti la nimeni! Lucrul acesta ar fi imposibil astazi, mai ales cand vrem sa mediatizam cam tot ce ni se pare miraculos. Problema e ca de cele mai multe ori mediatizam minunile nu ca sa proclamam slava si puterea lui Dumnezeu, ci pentru a arata ca “secta” noastra e mai buna decat a celorlati, ca noi suntem cumva mai aproape de Centru, de Sursa, mai autentici, deci adevaratii credinciosi.

De ce a ingaduit Hristos ca Lazar sa moara? Ca ucenicii Lui sa creda in puterea lui Hristos de a da viata si sa nu se indoiasca de faptul ca Hristos va invia la randul Lui. Dar iata ca, dupa atatea minuni, ucenicii tot s-au indoit de Hristos si s-au lepadat de El. Teoria ca daca se vor face mai multe minuni credinta oamenilor in Dumnezeu va fi mai puternica trebuie bine rumegata. Ucenicii au vazut minuni de tot felul, au facut minuni la randul lor si tot s-au indoit de Hristos. Minunile intaresc credinta doar acolo unde exista disponibilitatea de a crede – adica sa VREAU sa cred – si mai ales dorinta de a renunta in favoarea voii lui Dumnezeu. Degeaba esti inconjurat de minuni daca nu vrei sa te pocaiesti. Daca tie iti place lumea aceasta si nu vrei sa te pocaiesti nu vei crede (vezi Romani 2:4-5)… chiar daca se va scula cineva dintre cei morti. Credinta implica zdrobirea vointei tale si a eului tau. Nu exista credinta adevarata fara capitulare absoluta, caci fara renuntare deplina nu poti crede!

In viata ucenicilor minunile au avut si rolul de a le zdrobi eul pacatos si de a-i face sa accepte voia lui Dumnezeu pe deplin. Ele au functionat ca o presa care a stors pana si ultima incredere in puterea omeneasca.

  1. Pentru a confirma Cuvantul predicat. Marcu 16: 15-20; Evrei 2:1-4.

In vremea Domnului Isus descoperim o lume unde minunile se intamplau. Evreii aveau, de exemplu, exorcistii si vindecatorii lor. Chiar si vrajitorii popoarelor pagane puteau face unele minuni. In Fapte 8 ni se spune ca Simon vrajitorul “ii uimea pe oameni cu vrajitoriile lui”, iar samaritenii spuneau despre el ca lucreaza cu puterea lui Dumnezeu care se numeste mare. Diavolul are putere de a face anumite lucrari supranaturale. Chiar si astazi au loc “minuni” – este drept ca ele sunt limitate, iar cele mai multe dintre ele sunt pur si simplu “smecherii”, iluzii – prin puterea diavolului si Biblia ne spune ca ele se vor intensifica in zilele din urma. Vezi: 2 Tesaloniceieni 2: 8 – 10.

Unii au spus despre Isus ca este un vindecator ca si ceilalti, unul intre multi altii, ca este un profet care are puteri supranaturale si atat. Dar Isus socheaza prin profunzimea minunilor Sale – mai ales prin minuni care au implicat acte de creatie, cum ar fi invierile dintre morti – si prin faptul ca insotea predicarea Evangheliei Imparatiei cu semne si minuni. El predica Imparatia lui Dumnezeu si dovedea ceea ce predica prin manifestarea acestei Imparatii. Intrebarea daca minunile mai sunt necesare astazi este una nepotrivita. De fapt este o scuza pentru nepocainta noastra si arata cate erori suntem capabili sa comitem pentru a ne scuza lipsa de spiritualitate. La fel de bine ne-am putea intreba daca predicarea Evangheliei mai este necesara astazi. Si daca raspunsul este afirmativ, atunci ar trebui sa ne intrebam cum putem patrunde cu Evanghelia in mijlocul unor culturi straine de Evanghelie, daca Duhul Sfant nu ne insoteste cu semne si minuni? Asta ne spune Pavel in 1 Corinteni 2: 4-5.

Majoritatea misionarilor au relatat lucrari supranturale care au insotit predicarea Evangheliei. Nu au putut penetra culturile inchise fata de Evanghelie decat prin manifestarea puterii Evangheliei lui Isus Hristos. Avem nevoie astazi de insotire supranturala in lucrarea de predicare a Evangheliei? Fara doar si poate! Daca suntem preocupati de Marea Trimitere ar trebui sa fim preocupati si de Marea Promisiune. Daca vrem ca Evanghelia sa ajunga pana la marginile pamantului ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa insoteasca predicarea noastra cu semne si minuni.

  1. Pentru a arata ca Tatal inca lucreaza. Ioan 5:17 si 20; Ioan 9:1-3; Luca 11:20.

Prin lucrarea Sa miraculoasa Isus deschide o fereastra in cer si le arata oamenilor o frantura din binecuvantarile Imparatiei care va veni. Hristos nu promite raiul aici pe pamant si nu ne promite ca vom fi eliberati TOTAL de boala, de suferinta si de moarte, aici si acum. Dar oridecate ori face o minune e ca si cum ne-ar spune: “Tatal Meu lucreaza. Nu va temeti! Ce v-am promis voi indeplini. In cer nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici suferinte, nici boli si nici moarte. Priviti lucrarile Mele. Ele vorbesc despre ceea ce v-a pregatit Dumnezeu.”

Minunile sunt proiectii ale vesniciei transcendente intr-o lume corupta si supusa degradarii. Aproape intotdeauna miracolele arunca o raza de lumina inspre viitorul glorios pe care ni l-a pregatit Dumnezeu. Cei care predica eliberarea totala de boala si de moarte aici pe pamant nu au inteles lucrarea lui Dumnezeu. Exista o perversitate teribila pe care o intalnim la asa zisii “predicatori ai credintei”. Dumnezeu sa aiba mila de ei si mai ales de cei care se lasa amagiti de tipul acesta de predica. Aici pe pamant NU vom scapa de boala, nici de suferinta si nici de moarte – aceasta este o concluzie bazata atat pe o hermeneutica corecta cat si pe o intelegere onesta a realitatii – dar slava Domnului!, uneori Dumnezeu face semne si minuni ca sa ne reconecteze cu Imparatia unde nu vor fi nici boli, nici suferinte si nici moarte. Minunile nu ne vorbesc despre viata aceasta, ci despre viata cealalta. Sa nu dorim minuni pentru a trai mai bine aici, ci sa dorim minuni pentru a face mai clara imaginea lumii de dincolo.

Evrei 6:5 contine o expresie care ne poate ajuta sa intelege si mai clar rolul minunilor in vremea noastra. Cand vorbeste despre “puterile veacului viitor”, autorul se refera, evident, la semne si minuni facute prin puterea Duhului. Ceea ce ne intereseza in mod special e expresia “au gustat”. Ce inseamna “a gusta”? Textul nu ne spune ca ei s-au saturat sau ca au experimentat constant si intens lucrarile supranturale. Daca minunile s-ar manifesta in mod ordinar, ele si si-ar pierde caracteristica specifica de a fi supranaturale, de a fi lucrari extraordinare. Nu!, ei au gustat, au testat – cum spune Pavel au cunoscut “in parte”, nu pe deplin – din puterea supranaturala a lui Dumnezeu.

Minunile sunt doar degustari ale lumii de dincolo, ospatul ne asteapta cand vom ajunge in cer. Pana atunci sa ne multumim cu degustarile de care avem parte cand Dumnezeu se indura de noi.

(va urma…)


16 comentarii

Hristos (chiar) este prezent in elementele Cinei

In mediul evanghelic, Cina Domnului – Sfanta Impartasanie – este privita, de cele mai multe ori, doar ca un act simbolic. Il si numim ACT de Cult. Am incercat sa ne detasam de modul in care privesc bisericile traditionale Cina Domnului – ca pe o jertfa continua – si am cazut in extrema de a goli momentul impartasirii de adevarata lui semnificatie. Nu de putine ori mi-a fost dat sa intalnesc oameni care se impartaseau fara niciun sentiment de reverenta, de adorare, ci o faceau doar pentru ca asa se impartasesc crestinii. E simbol, frate, e bine si daca te impartasesti – nu ai ce pierde – dar daca nu te impartasesti nu e asa de grav. Eu nu cred ca lucrurile stau chiar asa! Eu cred ca este grav daca nu te impartasesti si cred ca este si mai grav daca te impartasesti in chip nevrednic, fara bagare de seama, cu usurinta si lipsa de pocainta.

Cina Domnului a fost instituita de Hristos si ni s-a poruncit sa mancam painea si sa bem rodul vitei pana la a doua Sa venire, pe nori de slava, pentru a manca in cer, la masa divinitatii, ultima Cina a credinciosilor.

Cina Domnului este o reamintire continua a mortii lui Hristos, moarte fara de care nu ar exista mantuire. Ea ne reaminteste pretul care s-a platit pentru noi – viata Domnului Isus Hristos – si, de asemenea, ne reaminteste pretul pe care noi trebuie sa-l platim pentru El: propria noastra viata. De ce este grav sa nu te impartasesti? Pentru ca fara impartasire risti sa uiti ce a facut Hristos pentru tine. Ni se cere sa facem lucrul acesta spre pomenirea Lui, saptamana de saptamana, luna de luna, an de an, pana va veni El. Perpetuarea starii de neuitare este o dorinta a lui Hristos. Parca Mantuitorul ne-ar spune de fiecare data: “Sa nu uitati ce am facut pentru voi! Sa va reamintiti de jertfa Mea si de pretul pe care l-am platit pentru voi. Sa nu care cumva sa uitati ca am murit pentru voi!” Cand un credincios uita ce a facut Hristos pentru el, insasi baza pe care este asezata credinta lui se prabuseste.

Cand noi ne impartasim ne unim cu Hristos, dar prin El ne unim spiritual si unii cu altii. La Cina are loc o minune, o metamorfoza spirituala (vezi: 1Corinteni 10:16) pe care nu o putem explica decat folosindu-ne de rationamentele credintei, care sunt deasupra rationamentelor logicii umane. Dumnezeu ne ofera darul unitatii de care putem beneficia pe deplin, prin credinta. Paharul binecuvantat (chiar) este impartasirea cu sangele lui Hristos, iar painea binecuvantata (chiar) este impartasirea cu trupul lui Hristos.

Au fost multe discutii cu privire la ce se intampla cu elementele – painea si mustul – in timpul Cinei. Nu este timpul sa abordam teoriile acestea, dar putem sa spunem asa: cand eu beau mustul, fizic eu beau must, el nu isi schimba compozitia, dar spiritual eu nu beau must, eu beau sangele Lui Hristos. Cand eu mananc painea, fizic eu mananc paine, azima, dar spiritual eu mananc trupul lui Hristos. Pavel este radical in acesta privinta: “ De aceea, oricine mananca painea aceasta sau bea paharul acesta in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.” (1Corinteni 11: 27). Noi ne impartasim cu trupul lui Hristos, prin credinta ne unim cu EL, nu tratati lucrul acesta ca pe ceva obisnuit, “Caci cine mananca si bea, isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului.” (1Corinteni 11:29).

Exista o imagine care ne poate ajuta sa intelegem ce se intampla la Cina: imaginea oglinzii. Oglinda reflecta o realitate care este dincolo de oglinda – ce se vede in oglinda nu este realitatea, ci o reflexie a realitatii – dar, in acelasi timp putem spune ca realitatea este si in oglinda. Cand eu ma uit in oglinda imi vad reflectata imaginea. In realitate eu sunt in afara oglinzii, dar, in acelasi timp sunt si in oglinda. Nu ca prezenta fizica, ci ca reflexie a imaginii mele.

Cina Domnului este o oglinda a Trupului lui Hristos. Hristos este in afara elementelor folosite, bineinteles, dar este si in elementele folosite, ca reflexie. Noi nu putem vedea Trupul Lui glorificat, El este in cer, in mare slava, dar vedem reflexia Trupului lui Hristos in elementele pe care le folosim. Primind in noi reflexia, adica painea si mustul, de fapt noi il primim pe Hristos, tot asa cum daca soarele se reflecta intr-o oglinda, lumina pe care tu o primesti este lumina soarelui.

Un predicator ortodox, Ilie Miniatis spunea asa: “…veniti voi Heruvimi ai cerului, voi cei cu ochi multi care stiti negraitele taine ale dumnezeirii….ce vedeti este paine si vin, dar acolo inauntru este Isus Dumnezeu-Omul.”

Hristos este acolo, ca reflexie, de aceea trebuie sa tratam cu mare seriozitate momentul impartasirii.


2 comentarii

Calea rastignitilor

Dietrich Bonhoeffer spunea ca atunci cand Hristos invita pe cineva la EL, il cheama sa vina si sa moara! In calitate de preoti ai lui Dumnezeu avem autoritatea ca, la randul nostru, sa aducem jertfe duhovnicesti lui Dumnezeu, cum a facut Hristos, Marele nostru Preot.

Dar ce fel de jertfe suntem chemati sa aducem?

Scriptura prezinta mai multe tipuri de jertfa, printre care: lauda buzelor noastre, darnicia noastra (despre darnicie Biblia spune ca jertfe ca acestea ii plac Domnului), implicarea in lucrarea lui Dumnezeu, etc. Dar Romani 12: 1 ne porunceste sa ne aducem pe noi insine ca jertfa. Pavel nu ne cere sa ne rastignim trupul de carne – din pacate unii au interpretat literal versetul acesta – caci chiar daca ar curge sange, sangele nostru nu ar putea spala niciun pacat. Ni se cere sa rastignim firea pamanteasca, natura pacatoasa, poftele care se razboiesc in madularele noastre. Ni se cere sa omoram pacatul din madularele noastre. Ni se cere sa acceptam un drum pe care a mers Insusi Mantuitorul Isus: drumul care duce spre propria noastra rastignire.

Hristos ne-a spus ca “Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze.” Ce reprezinta, din aceasta perspectiva, urmarea lui Hristos? Un drum spre moarte. Va sa zica, daca nu ma apropii zilnic de moartea naturii mele pacatoase inseamna ca nu ma aflu pe drumul cel bun, caci drumul cel bun este drumul mortii, al jertfei si al pierderii totale. Acesta este unul dintre cele mai uimitoare paradoxuri ale crestinismului: ca sa castigi totul trebuie sa pierzi totul!

Dar diavolul e asa de smecher incat ne-a deviat atentia de la cea mai importanta preocupare a credinciosului – sa invatam sa pierdem totul pentru a castiga totul! – si ne-a facut sa umblam dupa cai verzi pe pereti. Ne-a facut sa uitam voia lui Dumnezeu, care implica rastignirea propriei naturi pacatoase si scoate in evidenta voia noastra care cere, cu nesat, rastignirea altora. Ne baga in cap – subtil, cum numai diavolul stie s-o faca! – ideea ca suntem, cumva, datori sa-i rastignim pe altii, dar nu pe noi insine. Si asa se face ca, de multe ori, crestinii nu fac altceva decat sa-si urmareasca semenii si, cand sunt la pamant, sa-i tintuiasca pe o cruce cioturoasa. De multe ori se lucreaza in echipa. Unul are o cruce, altul cuiele si ciocanul, iar altul sulita. Echipa de rastignitori intervine prompt si eficient in orice situatie de criza. Biblia ne spune sa vorbim intre noi cu psalmi si cu cantari de lauda, iar noi, crestinii, ne dam cu crucile in cap si ne impungem cu sulitele vorbelor nechibzuite. Ce cale ciudata am ajuns sa urmam?!

Este vai si amar de cei ce cad in mainile rastignitorilor! Sa va fereasca Dumnezeu de cruzimea cu care proprii frati sunt in stare sa va rastigneasca! Dar vai si amar va fi de ei, de rastignitori, cand intr-o zi Rastignitul de pe Golgota va veni pe nori de slava si le va spune: v-am poruncit sa va duceti propria cruce, nu sa-i rastigniti pe altii. V-am poruncit sa va aduceti pe voi insiva ca jertfa, nu pe altii. Afara! Nu sunteti vrednici de Imparatia Mea. Afara! Caci afara sunt toti cei ce i-au rastignit pe altii, dar nu s-au rastignit pe ei insisi!

Ce esti tu? Un rastignit sau un rastignitor?


8 comentarii

Este Hristos singura Cale catre Dumnezeu?

Imi aduc aminte de discutiile extrem de interesante pe care le aveam cu colegii mei – la fel de novici ca si mine – de la teologie. Una dintre intrebarile cu care ne-am confruntat multe ore, in multe seri, a fost aceasta: “cum vor fi mantuiti oamenii care nu il cunosc pe Hristos?” Dupa vreo 20 de ani, timp in care am putut sa-mi sedimentez multe doctrine, incerc un raspuns la aceasta intrebare.

De cele mai multe ori raspunsul la aceasta intrebare este sentimental, nu biblic. Cum poate un Dumnezeu drept sa trimita pe cineva in iad, daca nu a auzit de Hristos? Logica teologiei sentimentale e ca Dumnezeu nu poate sa faca asta, ca doar e drept si daca ei nu au avut sansa sa auda de Hristos inseamna ca vor fi mantuiti altfel. Se introduce, astfel, o alta cale de mantuire, de care beneficiaza cei care nu au avut sansa sa auda de Hristos. Si cum vor fi ei mantuiti? Pai daca au facut binele care le-a fost revelat in natura, in constiinta si in istorie. Adica prin faptele lor bune, in functie de cantitatea revelatiei.

Cred ca aceasta teorie este cladita pe un fel de surpatura interogativa. Se pune o intrebarea corecta “cum vor fi mantuiti?”, dar se omite intrebarea de baza, cea mai importanta: ce inseamna, de fapt, sa fii mantuit? Cei mai multi dintre cei care accepta si alte cai de mantuire, in afara lui Hristos, o fac pentru ca ei isi inchipuie mantuirea ca pe o rasplata a binelui, in consecinta raiul, ceea ce implica scaparea de focul iadului. Modul acesta reductionist de abordare a mantuirii a dus la multe erori de interpretare a Bibliei. Mantuirea nu e un cec in alb care iti garanteza intrarea libera in toate sferele ceresti.

In Noul Testament, mantuirea inseamna RELATIE cu Dumnezeu – si aici se deosebeste crestinismul de toate celelalte religii – de aceea ea este o experienta temporala si spatiala, dar si un proces care tine toata viata. Este o stare de fapt – acum si aici suntem mantuiti! – in care intram prin credinta si har, dar este, in acelasi timp si o relatie in care trebuie sa ramanem permanent – pana la capat, pana la sfarsit! – cu ajutorul Duhului Sfant care locuieste in noi. A fi mantuit nu inseamna a lua o nota de trecere la examen, ci inseamna sa intram intr-o relatie de partasie cu Sfanta Treime. Fara ideea de relatie, tot ce spunem noi despre mantuire este pura speculatie.

Putem intra noi in aceasta relatie cu Sfanta Treime altfel decat prin Hristos? NU! Nu exista nicio alta cale de a intra intr-o relatie cu Sfanta Treime decat prin Isus Hristos. Din punctul acesta de vedere, crestinismul este de un fundamentalism strigator la cer. Fara compromis, fara negociere, fara sa cedeze macar un centimetru, excluzand toate religiile si toate filozofiile, crestinismul afirma cat se poate de radical: Hristos este Singura Cale spre Dumnezeu, in afara Lui nu este mantuire. Vezi spre aprofundare: Ioan 14:6; Ioan 17:3; Fapte 4:12; 1Timotei 2:5.

Dar de ce spunem noi ca Hristos e singura Cale, Singurul Mantuitor?

In primul rand pentru ca este Singurul care ne poate reprezenta inaintea lui Dumnezeu. Nici un om nu poate sa stea in numele umanitatii si sa o reprezinte inaintea lui Dumnezeu in afara de Hristos, Singurul om fara pacat, Singurul care a implinit toata Legea lui Dumnezeu si care a satisfacut toata dreptatea lui Dumnezeu. Ascultarea Lui a devenit ascultarea noastra, iar dreptatea Lui ne-a fost transferata noua, pentru ca El este originea noii umanitati, al Doilea Adam, Fiul Omului (vezi: Romani 5:18 – 19). Fara Hristos, umanitatea ramane in vechiul Adam, in neascultare, in pacat si in moarte. Doar prin Hristos umanitatea se poate elibera de vechea ei natura si poate fi, prin nasterea din nou, adusa intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

In al doilea rand, pentru ca doar Isus Hristos a murit pentru pacatele noastre. Fara varsare de sange, ne spune Scriptura, nu este iertare de pacate, iar Isus si-a varsat sangele pentru a obtine iertarea pacatelor noastre. Pentru ca ne-a iubit, Dumnezeu se face om si moare in locul nostru. Cum putem crede noi ca exista si alta Cale spre Dumnezeu in afara de Hristos? Pai ce rost avea sa moara Fiul lui Dumnezeu daca ar fi existat si alta cale de mantuire in afara de propria-I moarte? Din respect pentru Dumnezeu, care a sacrificat TOT ce aveam pentru mantuirea noastra, nu putem accepta si alte cai de mantuire, indiferent ce implicatii morale si spirituale rezulta din refuzul acesta.

Suportand pe cruce intreaga grozavie a pacatului omenirii, Hristos il absoarbe in Sine Insusi si il dizolva. EL se incarca cu pacatele noastre pentru a le putea ispasi, adica pentru a le anula. Le absoarbe in trupul Sau nevinovat si le spala cu sangele Sau nevinovat. Din perspectiva ispasirii, Hristos este Unicul! Nimeni nu ar fi putut face asta. Datoria noastra fata de Dumnezeu trebuia, cumva, platita. Si cum poate plati o omenire pacatoasa datoria fata de un Dumnezeu Sfant? Prin intrupare, Dumnezeu rezolva aceasta dilema: Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si om cu adevarat, nascut din fecioara Maria, ca reprezentant al omenirii, ca al doilea si ultimul Adam plateste datoria omenirii. Dumnezeu mantuieste omenirea prin moartea propriului Sau Fiu. Aceasta a fost Singura cale posibila de mantuire si acesta e mesajul pe care noi, crestinii il ducem pana la marginile lumii: in nimeni altul nu este mantuire, decat in Isus Hristos, Mantuitorul nostru. Daca acceptam alta cale, baza crestinismului se prabuseste, Hristos a murit in zadar.

Nu au decat sa se supere musulmanii pe noi si sa puna cate bombe vor ei. Evreii se pot supara si ei, dar nu ne pasa. Budistii n-au decat sa se revolte, noi proclamam ceea ce spune Scriptura: nu exista alta cale spre Dumnezeu decat prin Isus Hristos! Iar intr-o zi, cand Dumnezeu isi va incheia socotelile cu omenirea pacatoasa, “…in Numele lui Isus se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant si orice limba va marturisi spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2: 10-11) Da, ati citit bine. Orice genunchi si orice limba. Mohamed se va pleca in fata lui Hristos, Buda se va pleca in fata lui Hristos si Moise se va pleca in fata lui Hristos. Brahmani, shamani, vrajitori, magicieni, filozofi, preoti, imami si chiar insusi diavolul cu toti demonii lui, intr-o zi se vor pleca in fata lui Hristos si vor marturisi ca doar El, Isus Hristos este Domnul.

Cum vor fi mantuiti cei care nu au auzit de Hristos? Dumnezeu isi rezerva dreptul de a decide cu privire la destinul vesnic al oamenilor, dar ceea ce stiu e ca nu exista alta cale de mantuire in afara de Hristos.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 223 de alți urmăritori