Laurentiu Balcan


Un comentariu

De ce a facut Isus semne si minuni?

Exista cel putin doua extreme teologice cand abordam lucrarile miraculoase astazi. Sunt unii care spun ca Dumnezeu ne vindeca ori de cate ori dorim noi si ca daca avem credinta ni se garanteaza sanatate, prosperitate, putere, intaietate si tot ce vrem noi. Apoi sunt cei care spun ca semnele, minunile si darurile supranaturale nu mai exista, ca nu mai sunt importante si ca nu trebuie sa le mai cautam. Eu cred ca o analiza serioasa a Scripturilor – bazata pe o exegeza corecta si pe o intelegere onesta a realitatii – ne va duce la concluzia ca semnele si minunile fac (inca) parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, ca ele sunt o manifestare a milei Lui desavarsite fata de noi si un mod de a rasplati credinta celor ce se arunca nebuneste in bratele Sale. Ar trebui sa ne concentram viata pe semne si minuni? Nu! Si in niciun caz nu trebuie sa le vindem oamenilor iluzii si neadevaruri in numele credintei, pe care o folosim, de multe ori, ca pe o moneda de schimb cu care speram sa “cumparam” de la Dumnezeu tot ce ne dorim noi pentru viata aceasta.

Ca sa intelegem rolul semnelor si minunilor astazi trebuie sa raspundem la o intrebare peste care nu avem voie sa trecem: care a fost rolul semnelor si minunilor in lucrarea Domnului Isus? Daca raspundem corect la aceasta intrebare vom raspunde corect si la intrebarea daca semnele si minunile mai sunt necesare astazi. Ca sa contextualizam discutia va rog sa cititi toate referintele biblice pe care le voi prezenta.

De ce a facut Isus semne si minui?

  1. Ca ucenicii Lui sa creda in El. Ioan 2:11; Ioan 11: 11-15; Ioan 20:30 etc.

Pentru ucenici, minunile nu aveau rolul de a-i conduce la mantuire, ci aveau rolul de a-i convinge ca ceea ce au primit de la Hristos este autentic, ca invatatura Lui Hristos este de la Dumnezeu. Pavel ne spune ca “iudeii cer minuni”, iar Hristos le-a aratat minuni ca sa-i convinga ca EL este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt mai multe semne si minuni – schimbarea la fata, umblarea pe mare, potolirea furtunii etc – pe care Hristos le-a facut doar in prezenta ucenicilor Sai. Pentru Hristos, minunile implica o oarecare intimitate. Ele nu sunt acte teatrale menite sa faca rating si sa stranga, astfel, noi adepti. Avem de-a face cu o manifestarea intima a prezentei lui Dumnezeu care ii vizeaza doar pe ucenici. Sunt, de asemenea, mai multe cazuri de vindecari in Evanghelii pe care Isus le vrea “secrete” si, drept urmare, le spune oamenilor: vedeti sa nu spuneti la nimeni! Lucrul acesta ar fi imposibil astazi, mai ales cand vrem sa mediatizam cam tot ce ni se pare miraculos. Problema e ca de cele mai multe ori mediatizam minunile nu ca sa proclamam slava si puterea lui Dumnezeu, ci pentru a arata ca “secta” noastra e mai buna decat a celorlati, ca noi suntem cumva mai aproape de Centru, de Sursa, mai autentici, deci adevaratii credinciosi.

De ce a ingaduit Hristos ca Lazar sa moara? Ca ucenicii Lui sa creda in puterea lui Hristos de a da viata si sa nu se indoiasca de faptul ca Hristos va invia la randul Lui. Dar iata ca, dupa atatea minuni, ucenicii tot s-au indoit de Hristos si s-au lepadat de El. Teoria ca daca se vor face mai multe minuni credinta oamenilor in Dumnezeu va fi mai puternica trebuie bine rumegata. Ucenicii au vazut minuni de tot felul, au facut minuni la randul lor si tot s-au indoit de Hristos. Minunile intaresc credinta doar acolo unde exista disponibilitatea de a crede – adica sa VREAU sa cred – si mai ales dorinta de a renunta in favoarea voii lui Dumnezeu. Degeaba esti inconjurat de minuni daca nu vrei sa te pocaiesti. Daca tie iti place lumea aceasta si nu vrei sa te pocaiesti nu vei crede (vezi Romani 2:4-5)… chiar daca se va scula cineva dintre cei morti. Credinta implica zdrobirea vointei tale si a eului tau. Nu exista credinta adevarata fara capitulare absoluta, caci fara renuntare deplina nu poti crede!

In viata ucenicilor minunile au avut si rolul de a le zdrobi eul pacatos si de a-i face sa accepte voia lui Dumnezeu pe deplin. Ele au functionat ca o presa care a stors pana si ultima incredere in puterea omeneasca.

  1. Pentru a confirma Cuvantul predicat. Marcu 16: 15-20; Evrei 2:1-4.

In vremea Domnului Isus descoperim o lume unde minunile se intamplau. Evreii aveau, de exemplu, exorcistii si vindecatorii lor. Chiar si vrajitorii popoarelor pagane puteau face unele minuni. In Fapte 8 ni se spune ca Simon vrajitorul “ii uimea pe oameni cu vrajitoriile lui”, iar samaritenii spuneau despre el ca lucreaza cu puterea lui Dumnezeu care se numeste mare. Diavolul are putere de a face anumite lucrari supranaturale. Chiar si astazi au loc “minuni” – este drept ca ele sunt limitate, iar cele mai multe dintre ele sunt pur si simplu “smecherii”, iluzii – prin puterea diavolului si Biblia ne spune ca ele se vor intensifica in zilele din urma. Vezi: 2 Tesaloniceieni 2: 8 – 10.

Unii au spus despre Isus ca este un vindecator ca si ceilalti, unul intre multi altii, ca este un profet care are puteri supranaturale si atat. Dar Isus socheaza prin profunzimea minunilor Sale – mai ales prin minuni care au implicat acte de creatie, cum ar fi invierile dintre morti – si prin faptul ca insotea predicarea Evangheliei Imparatiei cu semne si minuni. El predica Imparatia lui Dumnezeu si dovedea ceea ce predica prin manifestarea acestei Imparatii. Intrebarea daca minunile mai sunt necesare astazi este una nepotrivita. De fapt este o scuza pentru nepocainta noastra si arata cate erori suntem capabili sa comitem pentru a ne scuza lipsa de spiritualitate. La fel de bine ne-am putea intreba daca predicarea Evangheliei mai este necesara astazi. Si daca raspunsul este afirmativ, atunci ar trebui sa ne intrebam cum putem patrunde cu Evanghelia in mijlocul unor culturi straine de Evanghelie, daca Duhul Sfant nu ne insoteste cu semne si minuni? Asta ne spune Pavel in 1 Corinteni 2: 4-5.

Majoritatea misionarilor au relatat lucrari supranturale care au insotit predicarea Evangheliei. Nu au putut penetra culturile inchise fata de Evanghelie decat prin manifestarea puterii Evangheliei lui Isus Hristos. Avem nevoie astazi de insotire supranturala in lucrarea de predicare a Evangheliei? Fara doar si poate! Daca suntem preocupati de Marea Trimitere ar trebui sa fim preocupati si de Marea Promisiune. Daca vrem ca Evanghelia sa ajunga pana la marginile pamantului ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa insoteasca predicarea noastra cu semne si minuni.

  1. Pentru a arata ca Tatal inca lucreaza. Ioan 5:17 si 20; Ioan 9:1-3; Luca 11:20.

Prin lucrarea Sa miraculoasa Isus deschide o fereastra in cer si le arata oamenilor o frantura din binecuvantarile Imparatiei care va veni. Hristos nu promite raiul aici pe pamant si nu ne promite ca vom fi eliberati TOTAL de boala, de suferinta si de moarte, aici si acum. Dar oridecate ori face o minune e ca si cum ne-ar spune: “Tatal Meu lucreaza. Nu va temeti! Ce v-am promis voi indeplini. In cer nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici suferinte, nici boli si nici moarte. Priviti lucrarile Mele. Ele vorbesc despre ceea ce v-a pregatit Dumnezeu.”

Minunile sunt proiectii ale vesniciei transcendente intr-o lume corupta si supusa degradarii. Aproape intotdeauna miracolele arunca o raza de lumina inspre viitorul glorios pe care ni l-a pregatit Dumnezeu. Cei care predica eliberarea totala de boala si de moarte aici pe pamant nu au inteles lucrarea lui Dumnezeu. Exista o perversitate teribila pe care o intalnim la asa zisii “predicatori ai credintei”. Dumnezeu sa aiba mila de ei si mai ales de cei care se lasa amagiti de tipul acesta de predica. Aici pe pamant NU vom scapa de boala, nici de suferinta si nici de moarte – aceasta este o concluzie bazata atat pe o hermeneutica corecta cat si pe o intelegere onesta a realitatii – dar slava Domnului!, uneori Dumnezeu face semne si minuni ca sa ne reconecteze cu Imparatia unde nu vor fi nici boli, nici suferinte si nici moarte. Minunile nu ne vorbesc despre viata aceasta, ci despre viata cealalta. Sa nu dorim minuni pentru a trai mai bine aici, ci sa dorim minuni pentru a face mai clara imaginea lumii de dincolo.

Evrei 6:5 contine o expresie care ne poate ajuta sa intelege si mai clar rolul minunilor in vremea noastra. Cand vorbeste despre “puterile veacului viitor”, autorul se refera, evident, la semne si minuni facute prin puterea Duhului. Ceea ce ne intereseza in mod special e expresia “au gustat”. Ce inseamna “a gusta”? Textul nu ne spune ca ei s-au saturat sau ca au experimentat constant si intens lucrarile supranturale. Daca minunile s-ar manifesta in mod ordinar, ele si si-ar pierde caracteristica specifica de a fi supranaturale, de a fi lucrari extraordinare. Nu!, ei au gustat, au testat – cum spune Pavel au cunoscut “in parte”, nu pe deplin – din puterea supranaturala a lui Dumnezeu.

Minunile sunt doar degustari ale lumii de dincolo, ospatul ne asteapta cand vom ajunge in cer. Pana atunci sa ne multumim cu degustarile de care avem parte cand Dumnezeu se indura de noi.

(va urma…)


16 comentarii

Hristos (chiar) este prezent in elementele Cinei

In mediul evanghelic, Cina Domnului – Sfanta Impartasanie – este privita, de cele mai multe ori, doar ca un act simbolic. Il si numim ACT de Cult. Am incercat sa ne detasam de modul in care privesc bisericile traditionale Cina Domnului – ca pe o jertfa continua – si am cazut in extrema de a goli momentul impartasirii de adevarata lui semnificatie. Nu de putine ori mi-a fost dat sa intalnesc oameni care se impartaseau fara niciun sentiment de reverenta, de adorare, ci o faceau doar pentru ca asa se impartasesc crestinii. E simbol, frate, e bine si daca te impartasesti – nu ai ce pierde – dar daca nu te impartasesti nu e asa de grav. Eu nu cred ca lucrurile stau chiar asa! Eu cred ca este grav daca nu te impartasesti si cred ca este si mai grav daca te impartasesti in chip nevrednic, fara bagare de seama, cu usurinta si lipsa de pocainta.

Cina Domnului a fost instituita de Hristos si ni s-a poruncit sa mancam painea si sa bem rodul vitei pana la a doua Sa venire, pe nori de slava, pentru a manca in cer, la masa divinitatii, ultima Cina a credinciosilor.

Cina Domnului este o reamintire continua a mortii lui Hristos, moarte fara de care nu ar exista mantuire. Ea ne reaminteste pretul care s-a platit pentru noi – viata Domnului Isus Hristos – si, de asemenea, ne reaminteste pretul pe care noi trebuie sa-l platim pentru El: propria noastra viata. De ce este grav sa nu te impartasesti? Pentru ca fara impartasire risti sa uiti ce a facut Hristos pentru tine. Ni se cere sa facem lucrul acesta spre pomenirea Lui, saptamana de saptamana, luna de luna, an de an, pana va veni El. Perpetuarea starii de neuitare este o dorinta a lui Hristos. Parca Mantuitorul ne-ar spune de fiecare data: “Sa nu uitati ce am facut pentru voi! Sa va reamintiti de jertfa Mea si de pretul pe care l-am platit pentru voi. Sa nu care cumva sa uitati ca am murit pentru voi!” Cand un credincios uita ce a facut Hristos pentru el, insasi baza pe care este asezata credinta lui se prabuseste.

Cand noi ne impartasim ne unim cu Hristos, dar prin El ne unim spiritual si unii cu altii. La Cina are loc o minune, o metamorfoza spirituala (vezi: 1Corinteni 10:16) pe care nu o putem explica decat folosindu-ne de rationamentele credintei, care sunt deasupra rationamentelor logicii umane. Dumnezeu ne ofera darul unitatii de care putem beneficia pe deplin, prin credinta. Paharul binecuvantat (chiar) este impartasirea cu sangele lui Hristos, iar painea binecuvantata (chiar) este impartasirea cu trupul lui Hristos.

Au fost multe discutii cu privire la ce se intampla cu elementele – painea si mustul – in timpul Cinei. Nu este timpul sa abordam teoriile acestea, dar putem sa spunem asa: cand eu beau mustul, fizic eu beau must, el nu isi schimba compozitia, dar spiritual eu nu beau must, eu beau sangele Lui Hristos. Cand eu mananc painea, fizic eu mananc paine, azima, dar spiritual eu mananc trupul lui Hristos. Pavel este radical in acesta privinta: “ De aceea, oricine mananca painea aceasta sau bea paharul acesta in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.” (1Corinteni 11: 27). Noi ne impartasim cu trupul lui Hristos, prin credinta ne unim cu EL, nu tratati lucrul acesta ca pe ceva obisnuit, “Caci cine mananca si bea, isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului.” (1Corinteni 11:29).

Exista o imagine care ne poate ajuta sa intelegem ce se intampla la Cina: imaginea oglinzii. Oglinda reflecta o realitate care este dincolo de oglinda – ce se vede in oglinda nu este realitatea, ci o reflexie a realitatii – dar, in acelasi timp putem spune ca realitatea este si in oglinda. Cand eu ma uit in oglinda imi vad reflectata imaginea. In realitate eu sunt in afara oglinzii, dar, in acelasi timp sunt si in oglinda. Nu ca prezenta fizica, ci ca reflexie a imaginii mele.

Cina Domnului este o oglinda a Trupului lui Hristos. Hristos este in afara elementelor folosite, bineinteles, dar este si in elementele folosite, ca reflexie. Noi nu putem vedea Trupul Lui glorificat, El este in cer, in mare slava, dar vedem reflexia Trupului lui Hristos in elementele pe care le folosim. Primind in noi reflexia, adica painea si mustul, de fapt noi il primim pe Hristos, tot asa cum daca soarele se reflecta intr-o oglinda, lumina pe care tu o primesti este lumina soarelui.

Un predicator ortodox, Ilie Miniatis spunea asa: “…veniti voi Heruvimi ai cerului, voi cei cu ochi multi care stiti negraitele taine ale dumnezeirii….ce vedeti este paine si vin, dar acolo inauntru este Isus Dumnezeu-Omul.”

Hristos este acolo, ca reflexie, de aceea trebuie sa tratam cu mare seriozitate momentul impartasirii.


2 comentarii

Calea rastignitilor

Dietrich Bonhoeffer spunea ca atunci cand Hristos invita pe cineva la EL, il cheama sa vina si sa moara! In calitate de preoti ai lui Dumnezeu avem autoritatea ca, la randul nostru, sa aducem jertfe duhovnicesti lui Dumnezeu, cum a facut Hristos, Marele nostru Preot.

Dar ce fel de jertfe suntem chemati sa aducem?

Scriptura prezinta mai multe tipuri de jertfa, printre care: lauda buzelor noastre, darnicia noastra (despre darnicie Biblia spune ca jertfe ca acestea ii plac Domnului), implicarea in lucrarea lui Dumnezeu, etc. Dar Romani 12: 1 ne porunceste sa ne aducem pe noi insine ca jertfa. Pavel nu ne cere sa ne rastignim trupul de carne – din pacate unii au interpretat literal versetul acesta – caci chiar daca ar curge sange, sangele nostru nu ar putea spala niciun pacat. Ni se cere sa rastignim firea pamanteasca, natura pacatoasa, poftele care se razboiesc in madularele noastre. Ni se cere sa omoram pacatul din madularele noastre. Ni se cere sa acceptam un drum pe care a mers Insusi Mantuitorul Isus: drumul care duce spre propria noastra rastignire.

Hristos ne-a spus ca “Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze.” Ce reprezinta, din aceasta perspectiva, urmarea lui Hristos? Un drum spre moarte. Va sa zica, daca nu ma apropii zilnic de moartea naturii mele pacatoase inseamna ca nu ma aflu pe drumul cel bun, caci drumul cel bun este drumul mortii, al jertfei si al pierderii totale. Acesta este unul dintre cele mai uimitoare paradoxuri ale crestinismului: ca sa castigi totul trebuie sa pierzi totul!

Dar diavolul e asa de smecher incat ne-a deviat atentia de la cea mai importanta preocupare a credinciosului – sa invatam sa pierdem totul pentru a castiga totul! – si ne-a facut sa umblam dupa cai verzi pe pereti. Ne-a facut sa uitam voia lui Dumnezeu, care implica rastignirea propriei naturi pacatoase si scoate in evidenta voia noastra care cere, cu nesat, rastignirea altora. Ne baga in cap – subtil, cum numai diavolul stie s-o faca! – ideea ca suntem, cumva, datori sa-i rastignim pe altii, dar nu pe noi insine. Si asa se face ca, de multe ori, crestinii nu fac altceva decat sa-si urmareasca semenii si, cand sunt la pamant, sa-i tintuiasca pe o cruce cioturoasa. De multe ori se lucreaza in echipa. Unul are o cruce, altul cuiele si ciocanul, iar altul sulita. Echipa de rastignitori intervine prompt si eficient in orice situatie de criza. Biblia ne spune sa vorbim intre noi cu psalmi si cu cantari de lauda, iar noi, crestinii, ne dam cu crucile in cap si ne impungem cu sulitele vorbelor nechibzuite. Ce cale ciudata am ajuns sa urmam?!

Este vai si amar de cei ce cad in mainile rastignitorilor! Sa va fereasca Dumnezeu de cruzimea cu care proprii frati sunt in stare sa va rastigneasca! Dar vai si amar va fi de ei, de rastignitori, cand intr-o zi Rastignitul de pe Golgota va veni pe nori de slava si le va spune: v-am poruncit sa va duceti propria cruce, nu sa-i rastigniti pe altii. V-am poruncit sa va aduceti pe voi insiva ca jertfa, nu pe altii. Afara! Nu sunteti vrednici de Imparatia Mea. Afara! Caci afara sunt toti cei ce i-au rastignit pe altii, dar nu s-au rastignit pe ei insisi!

Ce esti tu? Un rastignit sau un rastignitor?


6 comentarii

Este Hristos singura Cale catre Dumnezeu?

Imi aduc aminte de discutiile extrem de interesante pe care le aveam cu colegii mei – la fel de novici ca si mine – de la teologie. Una dintre intrebarile cu care ne-am confruntat multe ore, in multe seri, a fost aceasta: “cum vor fi mantuiti oamenii care nu il cunosc pe Hristos?” Dupa vreo 20 de ani, timp in care am putut sa-mi sedimentez multe doctrine, incerc un raspuns la aceasta intrebare.

De cele mai multe ori raspunsul la aceasta intrebare este sentimental, nu biblic. Cum poate un Dumnezeu drept sa trimita pe cineva in iad, daca nu a auzit de Hristos? Logica teologiei sentimentale e ca Dumnezeu nu poate sa faca asta, ca doar e drept si daca ei nu au avut sansa sa auda de Hristos inseamna ca vor fi mantuiti altfel. Se introduce, astfel, o alta cale de mantuire, de care beneficiaza cei care nu au avut sansa sa auda de Hristos. Si cum vor fi ei mantuiti? Pai daca au facut binele care le-a fost revelat in natura, in constiinta si in istorie. Adica prin faptele lor bune, in functie de cantitatea revelatiei.

Cred ca aceasta teorie este cladita pe un fel de surpatura interogativa. Se pune o intrebarea corecta “cum vor fi mantuiti?”, dar se omite intrebarea de baza, cea mai importanta: ce inseamna, de fapt, sa fii mantuit? Cei mai multi dintre cei care accepta si alte cai de mantuire, in afara lui Hristos, o fac pentru ca ei isi inchipuie mantuirea ca pe o rasplata a binelui, in consecinta raiul, ceea ce implica scaparea de focul iadului. Modul acesta reductionist de abordare a mantuirii a dus la multe erori de interpretare a Bibliei. Mantuirea nu e un cec in alb care iti garanteza intrarea libera in toate sferele ceresti.

In Noul Testament, mantuirea inseamna RELATIE cu Dumnezeu – si aici se deosebeste crestinismul de toate celelalte religii – de aceea ea este o experienta temporala si spatiala, dar si un proces care tine toata viata. Este o stare de fapt – acum si aici suntem mantuiti! – in care intram prin credinta si har, dar este, in acelasi timp si o relatie in care trebuie sa ramanem permanent – pana la capat, pana la sfarsit! – cu ajutorul Duhului Sfant care locuieste in noi. A fi mantuit nu inseamna a lua o nota de trecere la examen, ci inseamna sa intram intr-o relatie de partasie cu Sfanta Treime. Fara ideea de relatie, tot ce spunem noi despre mantuire este pura speculatie.

Putem intra noi in aceasta relatie cu Sfanta Treime altfel decat prin Hristos? NU! Nu exista nicio alta cale de a intra intr-o relatie cu Sfanta Treime decat prin Isus Hristos. Din punctul acesta de vedere, crestinismul este de un fundamentalism strigator la cer. Fara compromis, fara negociere, fara sa cedeze macar un centimetru, excluzand toate religiile si toate filozofiile, crestinismul afirma cat se poate de radical: Hristos este Singura Cale spre Dumnezeu, in afara Lui nu este mantuire. Vezi spre aprofundare: Ioan 14:6; Ioan 17:3; Fapte 4:12; 1Timotei 2:5.

Dar de ce spunem noi ca Hristos e singura Cale, Singurul Mantuitor?

In primul rand pentru ca este Singurul care ne poate reprezenta inaintea lui Dumnezeu. Nici un om nu poate sa stea in numele umanitatii si sa o reprezinte inaintea lui Dumnezeu in afara de Hristos, Singurul om fara pacat, Singurul care a implinit toata Legea lui Dumnezeu si care a satisfacut toata dreptatea lui Dumnezeu. Ascultarea Lui a devenit ascultarea noastra, iar dreptatea Lui ne-a fost transferata noua, pentru ca El este originea noii umanitati, al Doilea Adam, Fiul Omului (vezi: Romani 5:18 – 19). Fara Hristos, umanitatea ramane in vechiul Adam, in neascultare, in pacat si in moarte. Doar prin Hristos umanitatea se poate elibera de vechea ei natura si poate fi, prin nasterea din nou, adusa intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

In al doilea rand, pentru ca doar Isus Hristos a murit pentru pacatele noastre. Fara varsare de sange, ne spune Scriptura, nu este iertare de pacate, iar Isus si-a varsat sangele pentru a obtine iertarea pacatelor noastre. Pentru ca ne-a iubit, Dumnezeu se face om si moare in locul nostru. Cum putem crede noi ca exista si alta Cale spre Dumnezeu in afara de Hristos? Pai ce rost avea sa moara Fiul lui Dumnezeu daca ar fi existat si alta cale de mantuire in afara de propria-I moarte? Din respect pentru Dumnezeu, care a sacrificat TOT ce aveam pentru mantuirea noastra, nu putem accepta si alte cai de mantuire, indiferent ce implicatii morale si spirituale rezulta din refuzul acesta.

Suportand pe cruce intreaga grozavie a pacatului omenirii, Hristos il absoarbe in Sine Insusi si il dizolva. EL se incarca cu pacatele noastre pentru a le putea ispasi, adica pentru a le anula. Le absoarbe in trupul Sau nevinovat si le spala cu sangele Sau nevinovat. Din perspectiva ispasirii, Hristos este Unicul! Nimeni nu ar fi putut face asta. Datoria noastra fata de Dumnezeu trebuia, cumva, platita. Si cum poate plati o omenire pacatoasa datoria fata de un Dumnezeu Sfant? Prin intrupare, Dumnezeu rezolva aceasta dilema: Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si om cu adevarat, nascut din fecioara Maria, ca reprezentant al omenirii, ca al doilea si ultimul Adam plateste datoria omenirii. Dumnezeu mantuieste omenirea prin moartea propriului Sau Fiu. Aceasta a fost Singura cale posibila de mantuire si acesta e mesajul pe care noi, crestinii il ducem pana la marginile lumii: in nimeni altul nu este mantuire, decat in Isus Hristos, Mantuitorul nostru. Daca acceptam alta cale, baza crestinismului se prabuseste, Hristos a murit in zadar.

Nu au decat sa se supere musulmanii pe noi si sa puna cate bombe vor ei. Evreii se pot supara si ei, dar nu ne pasa. Budistii n-au decat sa se revolte, noi proclamam ceea ce spune Scriptura: nu exista alta cale spre Dumnezeu decat prin Isus Hristos! Iar intr-o zi, cand Dumnezeu isi va incheia socotelile cu omenirea pacatoasa, “…in Numele lui Isus se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant si orice limba va marturisi spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2: 10-11) Da, ati citit bine. Orice genunchi si orice limba. Mohamed se va pleca in fata lui Hristos, Buda se va pleca in fata lui Hristos si Moise se va pleca in fata lui Hristos. Brahmani, shamani, vrajitori, magicieni, filozofi, preoti, imami si chiar insusi diavolul cu toti demonii lui, intr-o zi se vor pleca in fata lui Hristos si vor marturisi ca doar El, Isus Hristos este Domnul.

Cum vor fi mantuiti cei care nu au auzit de Hristos? Dumnezeu isi rezerva dreptul de a decide cu privire la destinul vesnic al oamenilor, dar ceea ce stiu e ca nu exista alta cale de mantuire in afara de Hristos.


17 comentarii

Sa ne revenim, totusi, in fire

Cultul Penticostal din Romania are un nou presedinte.

Moise Ardelean este unul dintre candidatii care au terminat mai mereu pe locul doi si am mari indoieli ca ar fi castigat anul acesta daca Pavel Rivis Tipei ar mai fi candidat.

Au avut pastorii penticostali alte optinuni mai bune? Tinand cont de structura umana care formeaza Adunarea Generala Electiva nu cred ca cineva ar fi avut sanse mai mari de castig. In Cultul Penticostal nu se voteaza tinand cont de viziunea cuiva, ci se voteaza in functie de afinitati, de relatii, de carisma. Inca mai credem ca functia aceasta este hotarata mai intai in cer, in adunarea sfintilor, iar apoi este consfintita pe pamant. Alesul nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. De aceea nu se fac niciun fel de campanii electorale publice (in spatele cortinei, de ce sa nu recunoastem, se mai fac!) si nici nu se prezinta vreo strategie inainte de alegeri. Nu vrem sa influentam in vreun fel asa zisa alegere divina. Ne lasam, intr-un mod fatalist, in voia proniei divine si ne acceptam destinul cu dintii stransi. Procesul electiv, in aceasta situatie, nu este unul obiectiv (noi, de fapt, nu avem alegere proprie daca alegerea a fost facuta deja in cer) ci este unul subiectiv (noi alegem ceea ce a fost deja ales in cer, ceea ce a fost (pre)destinat sa fie). Acest tip de gandire trebuie schimbat si procesul electiv trebuie regandit. Nu putem alege un presedinte de Cult daca nu stim ce intentii are, ce viziune are, ce scopuri isi propune sa atinga. Epoca marionetelor care voteaza cu pixul tremurand trebuie sa inceteze.

Nu cred ca aceasta functie publica este pe agenda de lucru a lui Dumnezeu. Nu cred ca Dumnezeu a creat functia de presedinte a vreunei organizatii religioase, de aceea trebuie sa ni se ofere posibilitatea sa alegem intr-un mod obiectiv persoana care sa reprezinte institutia pe care o formam.

Romania are un nou presedinte.

Din fericire aici am avut posibilitatea sa alegem. Am avut alternative, am avut contextul in care i-am putut incadra pe cei doi candidati. Am stiut ce intentii au, am stiut ce viziune au si ce vor sa realizeze. Nu avem garantia ca asteptarile noastre vor fi onorate, dar cel putin am stiut ce vrem sa votam.

Totusi, ar trebui sa ne revenim si sa ne debarasam cat mai repede de militantismul politic pe care evanghelicii l-au manifestat frenetic. Ne folosim cele mai puternice forte creative si cele mai puternice energii interioare pentru lucruri care nu au nicio valoare eterna si incercam, cu tot ce avem, sa obtinem lucruri trecatoare, dar nu la fel facem cu lucrurile spirituale. Desi cred ca pastorii – si liderii spirituali in general – sunt chemati sa fie formatori de opinie, nu cred ca militantismul politic este pe caietul nostru de sarcini. Prietenii mei m-au invadat cu mesaje, cu linkuri, cu bannere. Mi s-a spus ca daca nu votez cum trebuie nu sunt crestin. Unii mi-au trimis poze cu ei cum protesteaza, in frig, noaptea. In timp ce altii stateau la caldurica, ei erau pe strazi promovandu-si favoritul. Cata pasiune! Cata determinare! Si pentru ce? Ca sa avem un presedinte mai european care sa aduca un strop de speranta intr-o tara resemnata si fara viitor. Dar hopul a trecut. Acum este timpul ca liderii spirituali sa se intoarca la turmele lor, sa lase politica in seama politicienilor si in loc sa vocifereze frenetic ii indemn sa se roage frenetic si sa promoveze valorile Imparatiei prin Biserica si cu ajutorul Bisericii.

Unul dintre liderii evanghelici din Romania ne indemna sa il votam pe domnul Klaus Iohannis pentru a aseza Romania pe axa binecuvantarii. Aceasta este una dintre cele mai mari aberatii pe care le-am citit. Singura axa a binecuvantarii pe care o cunosc este Hristos. Cine il are pe El are toate comorile Universului si nu mai tanjeste dupa mizeriile prosperitatii materiale si ale slavei desarte. Romania nu trebuie asezata pe nicio axa imaginara a binecuvantarii – unde incepe axa asta si unde se termina? – Romania are nevoie de crestini autentici si de trezire spirituala urgenta. Suntem o tara majoritar crestina, dar si majoritar corupta. Nu presedintele tarii schimba destinul spiritual al unei natiuni, ci oamenii sfinti, crestinii plini de Duhul Sfant, care aduc cerul pe pamant. Nu circumstantele ne dicteaza noua destinul, ci modul in care stim sa ne smerim si sa cautam Fata Domnului. Cand bisericile noastre se vor pocai si cand oamenii vor sti ca Dumnezeu este in mijlocul nostru, abia atunci destinul natiunii noastre se va schimba.

Cred ca liderii evanghelici au spus mai mult decat trebuia spus in aceasta campanie electorala. Au obtinut ceea ce si-au propus. Acum e timpul sa se intoarca in mijlocul turmelor lor si sa-si slujeasca comunitatile cu pasiune. Au dovedit ca au pasiuni frenetice cand isi doresc ceva. Sa se vada pasiunea aceasta si in promovarea Imparatiei lui Dumnezeu si a Mantuitorului Isus Hristos!


55 comentarii

Scrisoare catre viitorul presedinte al Cultului Penticostal

Frate,

Nu ma adresez dumneavoastra cu apelativul de ‘’presedinte’’ si m-as bucura ca functia pe care o veti ocupa temporar sa nu va faca sa uitati ca sunteti doar unul dintre frati. Daca va considerati cumva mai marele nostru – risc cu care va veti confrunta, inevitabil, pentru ca diavolul va incerca sa va convinga ca sunteti mai marele Bisericii Penticostale – atunci aduceti-va aminte ca Domnul Isus Hristos va cere sa fiti cel mai umil dintre slujitori.

Nu stiu de ce v-au votat fratii pastori si delegati din Cultul Penticostal si nici nu prea ma intereseaza, dar trebuie sa stiti ca mandatul dumneavoastra este unul istoric. Aveti sansa sa faceti cu adevarat ceva remarcabil, care sa duca la reformarea Cultului Penticostal sau veti intra in istorie ca presedintele care a ingropat Cultul Penticostal din Romania.

Sunt 90 de ani de la infiintarea primei biserici penticostale in Romania, iar lucrul acesta nu reprezinta doar o mandrie institutionala, cat mai ales un semnal de alarma. Sunteti presedintele celei de a treia si a patra generatie de penticostali. Istoria noastra a fost mai mult decat tumultoasa si, in ciuda discursurilor triumfaliste, suntem obligati sa ne asumam esecurile. Da, Dumnezeu ne-a ajutat pana aici, dar de ce sa nu invatam din greselile noastre, sa ne pocaim de ele si sa punem vin nou in burdufuri noi, asa cum ne-a invatat Mantuitorul ?

Va veti confrunta cu o puternica ispita de a lupta pentru conservarea si consolidarea traditiei mostenite de cele trei generatii de penticostali. Vi se va spune ca doar intorcandu-va la origini veti retrai binecuvantarile trecutului. Veti fi ademenit sa instaurati religia vechilor penticostali, pentru ca, din pacate, o mare parte a pastorilor penticostali de astazi nu pot vedea dincolo de traditiile si legalismul care le sufoca sufletul. Veti fi tentat sa reproduceti – prin imitare ! – experientele trecute si veti omite sa faceti o analiza realista a prezentului si a situatiei in care ne gasim astazi ca organizatie. Veti fi ispitit sa va folositi autoritatea pentru a impune forme de manifestare legaliste si vi se va spune ca acesta este un mandat divin. Nu va lasati inselat. Nu exista mandate divine in conducerea organizatiilor omenesti. Nicio organizatie nu se poate dezvolta daca scopul ei ultim este conservarea trecutului. Folositi-va de trecut, invatati din el, dar nu ramaneti ancorat in trecut si in niciun caz sa nu respirati prin branhiiile spirituale ale inaintasilor nostri. Aceasta va fi cea mai mare ispita cu care va veti confrunta si, cu parere de rau va spun ca, probabil, nu o veti birui.

Va cer imperios sa va concentrati atentia asupra bisericilor mici – sub 100 de membri – si sa promovati slujitori pentru fiecare biserica locala. La ora actuala, bisericile mici – si de la sate, dar si de la orase – sunt intr-un pericol fara precedent si nu cred ca exista vreun plan de rezolvare a situatiei. Multe biserici mici doar lupta pentru a supravietui. Pe de o parte, foarte multi tineri intre 20 si 40 de ani sunt plecati din tara si pierdem, astfel, o intreaga generatie de potentiali slujitori. Pe de alta parte, slujitorii care au ramas – cei mai multi peste 60 de ani – promoveaza foarte rar slujitori tineri. Dar aici nu e vorba neaparat de promovare, e vorba de ucenicizare. Multi pastori nu au ucenici, nu sunt recunoscuti ca mentori spirituali, nu sunt exemple demne de urmat, iar autoritatea lor nu este data de slujirea lor, ci de functia lor. Este datoria dumneavoastra, frate, sa-i invatati ce inseamna un pastor – slujitor si cat este de importanta relatia mentor – ucenic pentru propasirea bisericilor locale. Dumneavoastra aveti ucenici, frate ? Credeti in puterea mentorarii ? Influenta dumneavoastra e data de carisma pe care o aveti sau de evlavia care va caracterizeaza ? Va intreb asta pentru ca, in caz contrar, viitorul nostru va fi extrem de tulbure. De fapt nu vom avea niciun viitor.

Va rog sa conduceti bisericile locale spre vindecarea de boala slavei desarte. Prea multe biserici locale depind de vedetele care le servesc, din cand in cand, predici bune si de artistii care le incalzesc sufletul. Acestia isi fac o cariera pe seama naivitatii fratilor si a lipsei de slujitori din multe biserici locale. Cele mai multe biserici fac intalniri de evanghelizare doar cu invitati, pentru ca nu pot sa evanghelizeze singure. De unele singure sunt incapabile sa cheme oameni la mantuire. Impactul lor este artificial, periculos si inselator. Daca prin harul Domnului se vor pocai oameni, acestia vor constata, dupa plecarea evanghelistilor si a cantaretilor, ca biserica in care s-au pocait nu le poate oferi o minima hrana spirituala. Frate, nu avem slujitori ! Suntem intr-o criza ingrijoratoare de oameni duhovnicesti care sa slujeasca bisericile noastre. Este datoria dumneavoastra sa schimbati situatia. Nu va puteti imagina ce impact veti avea in viata bisericilor penticostale, daca va veti propune ca fiecare biserica locala sa aiba proprii ei slujitorii, plini de Duh Sfant si de intelepciune. Nu spun ca va fi usor, sarcina aceasta va fi mai mult decat dificila, dar dumneavoastra aveti parghiile necesare ca sa puteti implementa astfel de proiecte cu impact national. Folositi-va de ele !

Nu am asteptari mari de la functia de presedinte al Cultului Penticostal, dar am asteptari mari de la fratele care ocupa functia de presedinte al Cultului Penticostal. Sper sa va iubiti fratii, sa le intelegeti nevoile si sa fiti gata sa ii slujiti. Sper sa va inconjurati de consilieri sinceri, sa fugiti de lingusitori, sa va feriti de fatarnicie si sa cautati unitatea Duhului. Sper sa-i respectati pe cei ce va critica si sa cautati consensul, nu compromisul. Sper sa fiti umil, intelept, plin de Duhul Sfant si cu teama de Dumnezeu. Sper sa aveti ochii mintii deschisi si urechile inimii deschise, pentru a fi un motivator puternic, un lider spiritual autentic, un om duhovnicesc cu influenta. Sper sa fiti un vizionar si ma rog ca Duhul Sfant sa va dea un puternic simt al anticipatiei.

Sper sa-mi fiti mai putin presedinte si mai mult exemplu de frate duhovnicesc.

Frate, eu sper.


69 comentarii

Pocaiti cu mintea creața

Indivizii cu mintea creața sunt peste tot, iar fenomenul care produce minti crețe a devenit viral.

Desi m-au avertizat mai multi amici ca nu exista in mediul evanghelic romanesc maturitatea dezbaterilor serioase on-line, am tot sperat ca lucrurile sa se schimbe. Am tot sperat ca mediul evanghelic on-line sa dezvolte si idei, nu doar elucrubratii si emanatii ale mintilor crețofoline.

Nu tot ce-ti trece prin cap trebuie spus si in public, pocait cu mintea creața, mai ales cand te ascunzi sub anonimat. Sa ejectezi tot felul de cuvinte nu este o dovada de inteligenta. Mai trebuie si sa gandim inainte de a vorbi si sa citim ceea ce este scris, nu ceea ce vrem noi sa citim.

Am tot fost acuzat zilele astea ca, la mine pe blog, il judec pe Pustan si ca il ponegresc. Eu imi asum responsabilitatea tuturor lucrurilor pe care le spun – le spun la lumina si incerc, pe cat posibil, sa le argumentez – dar nu veti gasi la mine pe blog acuzatii directe fata de Pustan. Nici macar nu am permis retransmiterea acuzatiilor care circulau deja on-line despre el si nu mai vorbesc de zecile de comentarii – pe care le-am sters – care incercau sa prezinte cate si mai cate despre cazul Pustan. Dar indivizii cu mintea creața citesc doar ce vor ei sa citeasca si arunca in public ce le trece lor prin cap, crezand, pe deasupra, ca sunt si inteligenti.

In postarea mea “Sindromul Rasputin. Cum poti trai in pacat si sa predici despre neprihanire” lansez o teorie care cred ca se merita sa fie discutata. In afara de cateva comentarii pertinente – sunt printre cititorii mei si multi oameni de bun simt si le multumesc pentru asta – am primit alte zeci de comentarii (raman la termenul asta) total paralele cu subiectul. Pe unele le-am lasat pe blog doar ca sa se vada nivelul de argumentare existent, pe altele a trebuit sa le sterg imediat. Miroseau prea urat. Mintile crețe produc idei puturoase.

Prea putini au indraznit sa-si puna intrebari, sa analizeze, sa vina cu argumente. Altii, crezand ca-s tare pocaiti, au tot indemnat la evlavie, la post si la pocainta, ca si cum ei au inventat pocainta. Nu exista, la ora actuala, un minim bun simt cand se dezbat idei contradictorii. Unii nu stiu decat sa se lege de barba omului, de ochelarii lui, de grasimea lui, de pozitia corpului si de multe alte chestiuni pe care doar o minte creața le poate nascoci. Ce treaba are barba omului cu ideile lui ? Ce treaba au ochelarii cuiva cu ceea ce spune acea persoana ?

Acuzatiile de genul ca vreau sa fac rating si sa ajung celebru – pe seama lui Pustan, va sa zica – sunt o dovada a gandirii ridicole pe care doar o minte creața o poate avea. Pai nicio postare despre Pustan din ultimile saptamani, care se afla in top wordpress – si nu sunt putine! – nu imi apartine. Si desi as fi avut multe de spus despre acest subiect – mai ales ca ce s-a intamplat s-a intamplat in ograda penticostalilor – nu am spus nimic. As fi putut detine monopolul subiectului despre Pustan inca din toamna lui 2013, dar nu am scris nimic in mod direct. Asta pentru ca m-a interesat ratingul, nu ? Si nu as fi scris nimic despre acest subiect daca nu as fi fost provocat de mintile crețe care au inceput sa-l aduleze pe Pustan si sa-i dedice sufletul, ratiunea si tastatura. Recunosc, lucrul acesta m-a iritat la culme, pentru ca l-am perceput ca pe o idolatrie murdara si periculoasa. Nu le-a cerut Pustan sa faca asta, dar au sarit ei din proprie initiativa, ca asa le-a dictat mintea lor creața.

In singura mea postare unde aduc in discutie subiectul Pustan – Unda de soc in mediul evanghelic – nu fac altceva decat sa echilibrez balanta si sa-mi determin cititorii sa-si puna intrebari. Nu eu il judec pe Pustan si nici nu-l acuz in public. L-au judecat cei din Comitetul Executiv si l-au sanctionat pe baza unor marturii pe care nu le mai puteau ignora. Caci problema aceasta cu Pustan nu e nici de ieri si nici de anul asta. Mai multi membri ai Comitetului Executiv stiau despre acuzatiile aduse lui Pustan cu mult inainte de a deveni publice, dar nu au facut nimic pana acum. Probabil l-au indragit prea mult, Dumnezeu stie ! Acum nu au mai putut sta nepasatori fata de acuzatiile aduse, pentru ca ele au devenit publice si repercursiunile ar fi fost catastrofale daca nu ar fi luat masuri. Mie mai mult nu imi trebuie. A fost datoria lor sa ia o decizie si au luat-o. Daca e buna sau rea vom vedea.

In ultima mea postare, desi pare ca bat niste apropouri, incerc sa dovedesc ca se poate sa traiesti in pacat si sa predici despre neprihanire. Asta-i teza mea. Este drept ca in situatia de fata postarea mea a fost aplicata de catre multi la cazul Pustan – si stiam ca va fi asa – dar asta nu schimba cu nimic teza prezentata. Cazul Pustan ne determina sa ne punem multe intrebari si sa abordam subiecte extrem de delicate pe care nu le-am fi abordat in alta situatie. Pacat ca mintile crețe nu pot discuta idei si nu pot sa prezinte cel putin un argument serios. Nu stiu decat sa jigneasca si sa bata campii.

Noi nu trebuie sa judecam persoana Pustan Ioan, dar trebuie sa judecam situatia pe care a creat-o Pustan Ioan si sa dezbatem cu maturitate intrebarile pe care o astfel de situatie le ridica si care nu sunt putine. Dar intr-o lumea plina de minti crețe – iertati-mi generalizarea, dar asta e ! – oare cu cine mai poti discuta si idei ?

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers