Laurentiu BALCAN


7 comentarii

6 sfaturi pentru pastorii (mai) tineri

  1. Nu cauta sa-i multumesti pe toti.

A cauta sa-i multumesti pe toti cei din biserica este o capcana in care cad majoritatea pastorilor tineri. Niciodata lucrul acesta nu va fi posibil, indiferent de cate eforturi vei depune. Nici macar Domnul Isus nu a reusit sa-i multumeasca pe toti cei cu care a interactionat, desi, evident, nu a cautat asta. De ce crezi ca tu vei reusi? Sa crezi ca tu vei reusi sa-i multumesti pe toti este o dovada crasa de mandrie. Mandria ne determina sa cautam sa-i multumim pe toti oamenii si sa le castigam aprecierile. Dumnezeu va distruge sistematic dorinta noastra de a fi apreciati, lasand in jurul nostru oameni nemultumiti. Chiar daca de multe ori ne vor acuza pe nedrept, rolul lor e sa scoata in evidenta mandria inimii noastre care cauta aprecierile celorlati si care nu se multumeste doar cu privilegiul slujirii. Trebuie sa ne invatam inima sa caute mai intai aprecierea lui Dumnezeu, nu pe cea a oamenilor.

  1. Accepta intotdeauna criticile constructive.

De obicei, cand cineva ne critica, prima reactie este sa adoptam o pozitie defensiva si sa ne aparam de oponentul care indrazneste sa ne atace. Instinctul de autoconservare ne determina sa reactionam fara sa gandim prea mult si sa tratam critica, sau orice contra verbala, ca pe un asalt asupra ideologiei si spiritualitatii noastre. A invata sa nu reactionam, ci sa primim calm criticile este datoria oricarui pastor. Critica constructiva este benefica pentru minte si pentru suflet. Sa nu cadeti in capcana de a va inconjura doar de lingusitori, caci ei nu vor contribui deloc la dezvoltarea voastra. Desi cele mai multe critici cu care se confrunta pastorii nu sunt constructive – o atmosfera unde exista doar critica trebuie evitata – trebuie sa-i pastram in jurul nostru pe cei care au invatat sa ne critice constructiv, pentru binele si dezvoltarea noastra personala.

  1. Nu petrece prea mult timp in compania barfitorilor.

Sunt persoane care in mod sistematic vor cauta sa-ti infecteze sufletul si te vor goli de resursele spirituale si emotionale pe care le acumulezi cu greu. Ei vor incerca sa se agate de tine ca o lipitoare de corpul cald, iar dupa o ora de stat in compania unor astfel de persoane te vei simti ca dupa o zi de sapa in caldura verii. Pentru unii oameni, munca pastorala pare o pierdere de vreme, dar putini isi inchipuie stresul emotional si presiunea spirituala la care se expun slujitorii. Nu trebuie sa petreci prea mult timp in compania celor care doar barfesc si ii vorbesc de rau pe altii, dar niciodata nu se critica pe ei insisi. Protejarea sanatatii emotionale nu trebuie neglijata, chiar daca asta inseamna sa te detasezi de cei care actioneaza ca un virus. Un slujitor nu este o groapa de gunoi unde ceilalti pot sa arunce toate barfele si vorbele rele pe care le aud, pentru ca – vezi Doamne! – materialele reciclabile pot fi transformate in ingrasamant. Dar cu ce pret?

  1. Dezvolta strategic relatii, nu sisteme religioase.

Dorinta de a perpetua traditiile comunitatii unde slujesti trebuie indepartata. Este periculos sa le oferi oamenilor doar confort psihologic si sa-i faci sa se simta bine in sistemul religios pe care il conduci. Rutina va oferi comunitatii tale o oarecare stabilitate – oamenilor le place rutina! – dar nu si sanatate pe termen lung. Trebuie sa iti asumi riscul de a-i scoate din rutina saptamanala, indiferent de pretul pe care il vei plati. Oamenii sunt intr-o cautare disperata dupa relatii autentice, chiar daca, la inceput, vor incerca sa fuga de ele. Vulnerabilitatea produce teama, dar nu exista relatii autentice unde cei implicati sa nu-si asume riscul de a deveni vulnerabili. Partasia unei biserici are implicatii dincolo de barierele slujbelor religioase. Cauta sa ai o biserica sanatoasa, nu neaparat una confortabila!

  1. Ocupa-te de sanatatea trupului tau.

Nu este o dovada de egoism sa te concentrezi asupra sanatatii proprii. Ideea ca pentru Domnul trebuie sa iti sacrifici chiar si trupul trebuie bine gandita. Nu orice sacrificiu este primit. Dumnezeu accepta doar ceea ce e facut din dragoste pentru El si pentru aproapele tau. Trupul tau este Templul Duhului Sfant si vasul in care Dumnezeu isi tine propia comoara. Daca nimiceste cineva Templul acesta – prin alimentatie nesanatoasa, prin consumul de bauturi periculoase, prin munca excesiva, prin neglijenta etc – pe acela il va nimici Dumnezeu. Daca nu poti sa ai grija de propriul trup, oare cum vei putea sa ai grija de cei care formeaza Trupul lui Isus Hristos? Ca slujitor al Celui ce a venit in trup, a murit in trup, a inviat in trup si s-a inaltat in trup trebuie sa ai grija de propriul trup. Sa te ocupi de sanatatea trupului tau nu este un moft, ci este un mandat divin.

  1. Practica disciplinele spirituale in mod regulat.

Desi vei ajunge sa fii convins ca fara disciplinele spirituale nu te vei putea dezvolta, vei constata ca practicarea lor cu regularitate este unul dintre cele mai grele lucruri din activitatea pastorala. Sunt discipline spirituale – de exemplu rugaciunea si studierea Cuvantului – pe care le vei practica mai usor si mai des, dar sunt discipline foarte importante pe care le vei practica foarte rar si cu mare greutate. Trebuie sa te focalizezi pe disciplinele care te ajuta sa te deconectezi si iti faciliteaza meditatia. Hotaraste-te ca regulat sa practici disciplina solitudinii si a tacerii. Retrage-te in mijlocul naturii in fiecare an si stai cateva zile singur cu Dumnezeu. Fara disciplinele spirituale vei fi ca un sportiv fara antrenament sau ca un explorator fara echipament. Fa din autodisciplina scopul tau zilnic si vei reusi sa treci peste multe obstacole.


3 comentarii

De ce sa cautam botezul cu Duhul Sfant

Exista cel putin doua pozitionari gresite pe care trebuie sa le evitam cand vine vorba de botezul cu Duhul Sfant. Prima este sa confundam botezul cu Duhul Sfant cu manifestarile contrafacute si teatrale. Adica sa ne uitam la oportunistii care abuzeaza de naivitatea oamenilor si sa spunem, nervosi: “decat asa mai bine nu!” Concentrandu-ne prea mult pe falsitate, riscam sa neglijam autenticul. Din pacate, multe manifestari extremiste din mediul penticostal / carismatic au dus la respingerea ingrijoratoare a invataturii cu privire la botezul cu Duhul Sfant. Sunt persoane care numai cand aud expresia “botezul cu Duhul Sfant” iau pozitie defensiva, nu suporta nicio invatatura, nu vor sa auda de asa ceva. Se blocheaza din cauza experientelor negative. Apoi, sa credem ca botezul cu Duhul Sfant este biblic, este promisiunea Tatalui si este ceva bun, dar sa nu ne intereseze sa-l cautam. Slava Domnului ca sunt mantuit, ca am primit credinta si harul, dar experienta asta numita “botez cu Duhul Sfant” nu este pentru mine. Trebuie sa evitam o astfel de pozitionare gresita.

Invatatura despre botezul cu Duhul Sfant este intalnita in toate cele patru Evanghelii (Vezi: Matei 3: 10 – 12; Marcu 1:7 – 8; Luca 3: 16 – 17; Ioan 1: 32 – 34). Analizand aceste pasaje, vom oberva ca scopul botezului cu Duhul Sfant – cel putin in intelegearea lui Ioan Botezatorul – este legat de rodirea credinciosului. Fara roada buna vom fi taiati. Isus are securea infipta la radacina pomilor, adica actiunea de judecata impotriva nerodirii a inceput. Cei rascumparati trebuie sa aduca roada. Fara roada buna, pomii sunt condamnati la pierire, la taiere. Vor fi taiati si aruncati intr-un foc care nu se va stinge, adica moartea vesnica, iazul de foc si pucioasa. Ca sa putem aduce roada, El (Isus Hristos) ne boteaza cu Duhul Sfant si cu foc. Desi expresia “cu Duh Sfant si cu foc” este interpretata, de cele mai multe ori, ca referindu-se la doua feluri de botez – botezul cu Duhul Sfant si botezul cu foc – eu prefer sa o interpretez ca referindu-se la un singur botez, al carui rol principal este producerea roadei in credincios. Duhul Sfant, fiind foc mistuitor, cand se revarsa peste cineva aduce cu Sine putere sfintitoare. Si chiar daca actiunea aceasta produce durere in sufletul pacatos – acesta este, probabil, motivul pentru care cei mai multi refuza botezul cu Duhul Sfant – Ioan ne spune ca e de preferat sa fii in focul Duhului, care e focul vietii, decat sa fii in focul vesnic, care e focul mortii.

Observam in textele din Evanghelii diferenta fundamentala dintre botezul lui Ioan si botezul lui Isus. Eu, spune Ioan Botezatorul, va botez cu apa – apa este un element care tine de exterioritate – dar EL, Isus Hristos, va va boteza cu Duhul Sfant – Duhul este un element care tine de interioritate. Apa se ocupa de exterior, Duhul se ocupa de interior. Apa este doar un simbol al curatirii, pe cand Duhul este agentul real al curatirii. Aveti nevoie de botezul in apa, dar aveti nevoie si de botezul cu Duhul Sfant.

In pasajul din Evanghelia dupa Ioan, Duhul Sfant este Cel care il descopera pe Hristos. Ce este unic in textul acesta este amanuntul pe care ni-l da Ioan in versetul 33. Duhul nu doar ca se coboara peste Isus – de coborat, Duhul s-a coborat si in Vechiul Testament peste oameni – dar Duhul ramane peste Isus. El se coboara si se opreste peste Isus, pentru ca Duhul Sfant este Duhul lui Isus si El il poate da oricui doreste. Cine vrea botezul cu Duhul Sfant trebuie sa vina la Isus. Nu poti cauta Duhul in afara lui Hristos, pentru ca Duhul este al Lui.

Este important sa ne ferim de erori si sa evitam extremele – fie ca sunt in partea hiperactiva si zgomotoasa, fie ca sunt in partea inerta – dar si mai important este sa experimentam fagaduinta Tatalui, botezul cu Duhul Sfant. Promisiunea Tatalui este ca va actiona in asa fel in viata omului incat structura lui interioara se va schimba in mod radical, iar cine va asculta de indemnurile Duhului va avea viata si va aduce roada pentru Dumnezeu.

Extremele pe care le intalnim, uneori, in practica bisericeasca nu justifica nepasarea noastra fata de promisiunea Tatalui, care este pentru noi si pentru toate generatiile de credinciosi care vor sa aduca roada pentru Dumnezeu (Fapte 2:39).


26 comentarii

Repetarea cuvintelor in cadrul staruintei dupa Duhul Sfant

Botezul cu Duhul Sfant aduce cu sine o bucurie supranaturala. In cadrul acestei experiente, sufletul credinciosului intra intr-o stare euforica, intr-un fel de extaz spiritual inimaginabil. In momentul in care Duhul cuprinde sufletul credinciosului in imbratisarea dragostei Sale, acesta experimenteaza emotii pe care nu le poate experimenta in domeniul material. Evanghelistul Finney spune ca in momentul cand a fost botezat cu Duhul Sfant, sufletul lui “a fost scaldat in raze de lumina”, timpul a stat in loc – patru ore i s-au parut cateva minute – iar extazul sufletesc a fost asa de puternic incat a fost nevoit sa se roage ca Dumnezeu sa il opreasca. Simtea ca moare ,scaldat in dragostea fara de margini a lui Dumnezeu.

Staruintele dupa Duhul Sfant aduc cu sine si astfel de momente euforice. Sa cauti emotiile nu este neaparat ceva gresit, dar cu siguranta este gresit sa cauti doar emotiile si sa nu incadrezi experientele tale intr-un context biblic serios, care sa iti ofere o baza serioasa pentru praxis. Din dorinta de a experimenta cat mai des stari de euforie sufleteasca, in anumite medii penticostale si carismatice s-au inventat metode de a grabi experienta si de a garanta euforia spirituala. Banuiesc ca este destul de greu de inventariat toate metodele intalnite, cel putin in mediul penticostal romanesc – o imparatie nu se poate dezbina pe ea insasi! – dar una dintre cele mai intalnite metode este, fara doar si poate, repetarea cuvintelor.

Despre ce este vorba?

In timp ce te rogi, ti se cere sa repeti anumite cuvinte, ca “sa-ti golesti mintea”. Asta inseamna sa te concentrezi doar asupra experientei botezului cu Duhul Sfant si sa nu incepi sa te rogi pentru cauze care te pot abate de la scopul pe care il ai. Asa cum femeia din pilda judecatorului nedrept cerea intr-una: “fa-mi dreptate in cearta cu parasul meu”, tot asa si credinciosul se concentreaza pe o singura cerere: vreau botezul cu Duhul Sfant. Pentru a-l ajuta pe credincios sa intre in aceasta stare de golire a mintii, i se sugereaza sa repete, din ce in ce mai intens, anumite cuvinte. Sunt patru cuvinte de baza care se folosesc in Romania, in functie de zone si traditii: botez, slava, sange si aleluia.

Am fost tot timpul deranjat de aceasta practica despre care am spus, la un moment dat, ca este un fel de Ismail nascut in bisericile penticostale. E ca si cum noi – la fel cum a facut si Avraam – l-am ajuta pe Dumnezeu sa-si duca la indeplinire fagaduinta si i-am forta mana. Bineinteles ca se va naste ceva din toata aceasta straduinta a noastra, dar oare ce se va naste va fi copilul fagaduit? Ne-am focalizat prea mult pe ceea ce vrem noi si nu am asteptat ca Duhul fagaduintei sa se reverse cand vrea El si cum vrea EL. Le-am dat oamenilor experiente emotionale si (pseudo)vorbiri in limbi, dar prea putina plinatate. Starea de euforie vine ca rezultat al plinatatii Duhului, dar noi vrem euforie fara plinatate, pentru ca plinatatea Duhului aduce cu sine foc, iar focul curatitor produce durere.

Aceasta practica a repetarii cuvintelor, care a produs in multe cazuri un fel de vorbire in alte limbi, este vinovata de scaderea ingrijoratoare a evlaviei in multi credinciosi. I-am asigurat pe credinciosi ca au primit semnul botezului cu Duhul Sfant, ei nu au mai putut de bucurie – pentru ca aveau de acum si pecetea mantuirii – si au plecat acasa plutind, dar au ramas la fel de nepocaiti. Diferenta fundamentala dintre un botez al Duhului autentic si unul nascut din eforturile noastre este focul. Cand cineva e botezat cu Duhul Sfant, sufletul lui este curatit in focul sfinteniei lui Dumnezeu pentru a primi, ulterior, focul pasiunii pentru Dumnezeu. Cand noi ii punem pe oameni sa repete cuvinte pana isi vor goli mintea, le oferim, de fapt, un botez de tip fast – food. Ai mancat, ai plecat acasa bucuros, iar cand ti se face foame mergi din nou la staruinta. Revarsarea Duhului este supranaturala. Sa il lasam pe Duhul sa se reverse cum stie El, la mometul ales de El si aducand cu Sine darurile pe care le vrea El!

Intr-una dintre conferintele pastorale de la Sovata a fost atinsa cu mare ezitare aceasta chestiune a repetarii cuvintelor. Se pare ca pastorii penticostali nu vor inca sa discute despre aceasta practica. O trateaza ca pe o problema interna, intima, care are loc doar la staruintele dupa Duhul Sfant si, cum acolo majoritatea participantilor sunt credinciosi, de ce sa intereseze pe cineva ce facem noi in casa noastra? Intr-un final, s-a ajuns la concluzia ca practica repetarii cuvintelor functioneaza, deci o putem continua.

S-au incercat, totusi, justificari biblice cu privire la repetarea cuvintelor. Lucrul acesta este greu de facut, din moment ce nu avem niciun caz biblic care sa prezinte o astfel de practica. Unul dintre teologii pe care ii avem a venit – in plina Conferinta! – cu explicatia socanta ca Psalmul 35: 27 – “… sa zica neincetat: Marit sa fie Domnul!” – poate sustine biblic aceasta practica.

Oare?

In primul rand, repetarea cuvintelor nu poate fi considerata rugaciune. O rugaciune ar trebui sa aiba cel putin un subiect si un predicat. Cand cineva repeta intr-una: “botez, botez, botez, botez”, sau “slava, slava, slava, slava”, te intrebi daca nu cumva la astfel de lucruri se referea Domnul Isus cand spunea sa nu bolorosim – adica sa nu repetam obsedant – aceleasi cuvinte, ca paganii. Psalmul 35:27 are si subiect si predicat. Subiectul rugaciunii mele este Domnul. Nu repet intr-una: marit, marit, marit, marit, s.a.m.d. In al doilea rand, cand psalmistul spune “sa zica neincetat” nu se refera neaparat la repetarea neincetata a frazei enuntate. Cand Pavel ne spune sa ne rugam neincetat, nimeni nu interpreteza versetul ca referindu-se la rostirea neincetata de cuvinte. Cei mai multi il interpretam ca referindu-se la o atitudine a inimii si a mintii de a sta in prezenta lui Dumnezeu, chiar daca facem si alte lucruri. La fel trebuie sa interpretam si versetul din Psalmul 35:27.

Repetarea cuvintelor in cadrul staruintelor pentru Duhul Sfant este o practica ce trebuie analizata si combatuta. Este posibil ca implicatiile acestei practici sa fie mult mai adanci si mai nocive decat ne imaginam. Ea nu poate fi sustinuta biblic, iar argumentul “functioneaza, deci o putem continua” este atat de periculos, incat nici nu vreau sa ii analizez implicatiile.


8 comentarii

Crestinismul individualist este toxic!

Din dorinta de a accentua responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu, evanghelicii au ajuns in groapa fara iesire a maniei individualitatii. Dorind sa loveasca in teologia bisericilor traditionale – unde individul nu prea are multe de spus – unii evanghelici au ajuns sa neglijeze grosolan rolul comunitatii, transformand individul intr-un mic zeu. Astfel , individul poate decide in multe chestiuni de credinta, fara sa se consulte cu ceilalti, pentru ca – asa predicam noi – fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu.

Dar de la “fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu” pana la “fiecare face ce vrea, caci mantuirea e personala” e cale lunga. Si daca noi, evanghelicii, trebuie sa accentuam ceva in aceste zile tulburi, atunci trebuie sa accentuam dependenta individului de comunitatea sfintilor rascumparati.

Nu poti ajunge in cer de unul singur si nici nu poti sa te bati cu pumnul in piept ca, daca ai fi fost singurul om de pe pamant, Dumnezeu tot l-ar fi trimis pe Fiul Sau sa moara pentru tine. Lozincile acestea nedigerate produc tot felul de constipatii teologice. Ele promoveaza idolatria si mania individualista.

Hristos a murit pentru toti oamenii, nu doar pentru tine. Dumnezeu si-a rascumparat un popor, nu doar pe tine. Hristos are un Trup, nu te are doar pe tine. Dumnezeu iubeste intreaga lume, nu doar pe tine. In cer va fi o multime din toate neamurile si din toate etniile, nu vei fi doar tu. Tu depinzi de ceilalti, tot asa cum mana sau piciorul au nevoie de intreg trupul ca sa poata functiona. Pana nu vom intelege ca Biserica inseamna unitate, partasie si comuniune ne vom balaci la nesfarsit in groapa individualitatii.

In economia lui Dumnezeu, Biserica – Trupul lui Hristos, Stalpul si Temelia Adevarului – este cea care conteaza cu adevarat, pentru ca Hristos isi pregateste acum Biserica, nu indivizi caposi si egoisti care cred ca sunt asa de importanti incat cerul poate sta la dispozitia lor. Trebuie sa invatam sa ne integram in viata Trupului, a comunitatii crestine, chiar daca asta inseamna renuntarea la multe dintre mofturile si pretentiile noastre personale.

Nu putem face ce vrem noi! Suntem chemati sa facem ce vrea Hristos, Capul Trupului. Dar cum sa recunosc eu autoritatea Capului daca eu imi sunt propriul cap?

Bineinteles ca suntem responsabili in mod individual inaintea lui Dumnezeu de ceea ce facem, dar in niciun caz responsabilitatea personala nu inseamna sfidarea comunitatii si neglijarea Bisericii. Noi suntem responsabili si fata de Biserica lui Hristos, nu doar fata de Dumnezeu si nu exista test mai exact cu privire la devotamentul nostru fata de Dumnezeu ca devotamentul nostru fata de Trupul lui Hristos. Daca viata comunitatii crestine nu inseamna mare lucru pentru mine, inseamna ca nici Dumnezeu nu inseamna mare lucru pentru mine, caci cum pot spune ca il iubesc pe Dumnezeu pe care nu il vad, dar pe fratele meu pe care il vad sa nu il suport?

Ideea de crestinism individualist este toxica. Hristos ne smulge de sub robia egocentrismului si ne pune in mijlocul unei comunitati rascumparate. Nu intotdeauna viata in comunitate este placuta – recunosc! – dar ce alternative avem? Sa stam acasa nepasatori, visand la cerul luminos, in timp ce ne bem cafeaua si ascultam o predica pe net nu este o alternativa, ci o cursa periculoasa.


5 comentarii

Intre iertare si demascare

Sunt paradoxuri in crestinism care te pot rupe in bucati daca nu le intelegi cu mintea “de sus”, raportandu-te, astfel, la valori care nu sunt din lumea aceasta, ci din cealalta.

Ce facem, de exemplu, cu dilema dintre iertare si demascare? Suntem chemati sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra – “…pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti?” (1Corinteni 6:7) – dar, in acelasi timp, suntem chemati sa luptam pentru dreptate si de partea dreptatii. Crestinismul nu promoveaza injustitia si nici rautatea. Raul trebuie demascat, nedreptatea trebuie expusa si confruntata, pentru ca altfel tinde sa devina o stare de fapt. Ce lumea este aceea in care numim raul bine si nedreptatea dreptate? Crestinul iarta nedreptatea comisa impotriva lui, dar nu promoveaza nedreptatea – prin ascunderea ei – pentru ca ea se va rasfrange asupra celorlalti si crestinul nu poate tolera acest lucru.

Afirmam, de multe ori, ca dragostea acopera – adica ascunde, mascheaza, inghesuie in intuneric – toate pacatele, fara sa ne gandim la implicatiile acestei idei. Pacatele comise impotriva noastra pot fi acoperite, ascunse sau mascate, atata timp cat nu se rasfrang asupra altora. Cand o nedreptate afecteaza viata semenului meu, trebuie sa o demasc. Eu nu am dreptul sa iert pacatele comise impotriva celorlalti, ci trebuie – in numele dragostei fata de aproapele! – sa ii feresc de rautate si nedreptate.

Sa presupunem ca in Biserica exista cineva care obisnuieste sa ia bani cu imprumut (ii multumesc lui Cosmin pentru exemplul acesta) si nu ii mai da inapoi. Nu discutam acum toate implicatiile etice ale acestei chestiuni, dar persoana in cauza practica un fel de talharie, profitand de bunatatea crestina. Cand el refuza sa mai plateasca – si nu pentru ca nu ar avea, ci pentru ca asa ii dicteaza duhul de smecherie  – ce trebuie sa fac? Chiar daca nu imi place, trebuie sa iert si sa-mi iau gandul de la bani, ca doar nu il voi da in judecata, nu? Voi suferi nedreptatea si paguba, iar pe viitor voi fi mai atent cand in numele bunatatii crestine voi avea de-a face cu talharii. Dar aceasta alegere personala nu imi da dreptul sa tac cand rautatea acestui oportunist ii afecteaza si pe altii, de la care va cere cu imprumut si nu le va mai restitui banii. Daca imi iubesc aproapele ca pe mine insumi, atunci imi voi avertiza aproapele impotriva raului si voi demasca nedreptatea iminenta.

Sunt prins, fara doar si poate, in aceasta dilema cumplita a iertarii si a demascarii. In situatia de fata am nevoie de intelepciunea care vine de sus, ca sa stiu cand sa iert si cand sa demasc rautatea.

Anul trecut am auzit marturia unei tinere care relata o cumplita incercare prin care au trecut parintii ei. Un tanar vitezoman a intrat cu masina in masina lor si ei au fost la un pas de moarte. Tanarul vitezoman era minor si nu avea permis de conducere. In disperarea lui, tanarul i-a rugat cu lacrimi sa nu cheme politia. Crestini cumsecade cum erau, acestia nu au chemat politia, au inventat un scenariu, s-au inteles cumva cu banii, au stat putin prin spital pentru recuperare si “au salvat viitorul unui tanar”. Cel putin asa au crezut ei. Sunt sanse destul de mici ca tanarul acela sa-si fi bagat mintile in cap. De cele mai multe ori, manati de un spirit profund de rebeliune, tinerii de genul acesta isi vor lua alta masina – ca doar sunt baieti de bani gata – si vor face alte accidente, foarte posibil cu victime. Ce ar fi trebuit sa faca parintii acestei fete? Sa il ierte pe tanar pentru nedreptatea comisa, dar, in acelasi timp, sa denunte nedreptatea! Raul trebuia – neaparat! – denuntat, pentru a nu se perpetua. Politia trebuia sa-i faca dosar penal, sa ii interzica dreptul la permis vreo zece ani si individul si-ar fi invatat lectia. Si ce daca nu si-ar fi luat – saracutul de el – permisul de conducere la 18 ani? Sa mearga cu trenul, cu metroul sau cu autobuzul, cum merg zeci de mii de oameni in Romania.

Cand spunem ca trebuie sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra nu spunem ca trebuie sa ne pozitionam de partea nedreptatii. Isus, de exemplu, l-a intrebat pe cel care il palmuia: “… de ce ma bati?”. Intrebarea Lui arata o pozitionare de partea dreptatii si este un apel la justitie. Hristos iarta nedreptatea comisa impotriva Lui, dar nu este de acord cu ea. Intr-o situatie similara, Pavel, ca sa nu fie lapidat de extremistii religiosi, cere sa fie judecat de Imparatul Roman.

Nu cred ca vom rezolva definitiv aceasta dilema a iertarii si a demascarii, dar cel putin trebuie sa invatam sa nu mai gandim simplist si sectar. Trebuie sa iertam, dar nu avem dreptul sa acoperim raul cand acesta ii afecteaza pe ceilalti!


2 comentarii

Revelatie si imaginatie

O mare parte a intelegerii noastre implica si imaginatia noastra. Nu putem intelege dincolo de lucrurile pe care ni le putem imagina. Cand vorbim despre un stejar batran, de exemplu, mintea noastra conecteaza toate imaginile care au de-a face cu stejarii falnici si in mintea noastra avem o imagine a ceea ce inseamna stejar batran: un copac gros, cioturos, cu o coroana falnica, o imagine a puterii si a rezistentei. Nu ne putem imagina, de exemplu, un stejar martian, pentru ca nu putem conecta imaginea stejarului cu imaginea planetei Marte, care nu are viata. Si daca incercam sa ne imaginam un stejar martian, ni-l imaginam tot ca pe un stejar pamantesc, pentru ca nu putem merge mai departe de imaginatia noastra.

Cum ni-l imaginam noi pe Dumnezeu?

Cand vorbim de Dumnezeu, noi conectam toate informatiile pe care le-am acumulat de-a lungul anilor si ne formam o proiectie mentala a ideii de Dumnezeu. Cei mai multi oameni cand se gandesc la Dumnezeu Tatal si-l imagineaza ca fiind o persoana batrana, purtand barba alba, un simbol al autoritatii absolute. Cand ne gandim la Dumnezeu Fiul ne gandim la o persoana cu parul lung, blond, cu ochi albastri, barba ingrijita. Imaginea aceasta de fotomodel a lui Isus nu este o imagine biblica, dar asa ni-l imaginam noi pentru ca ne conectam la informatiile pe care le-am primit, iar in cultura noastra europeana, aceasta este imaginea care se vinde: par lung, blond, ochi albastri si barba. Nu ni-l putem imagina pe Isus purtand mustata sau avand par roscat, cu cararea intr-o parte.

Dar cum ni-l imaginam pe Duhul Sfant?

Imaginea cea mai folosita pentru a ni-l imagina pe Duhul Sfant este imaginea porumbelului. Asa s-a coborat Duhul peste Isus, la botez, in chip de porumbel si asa a fost transmisa imaginea Duhului in iconografie, ca porumbel sau, eventual, ca limbi de foc asezate pe capul ucenicilor. Ne este greu sa ni-l imaginam altfel pe Duhul Sfant. Dar trebuie sa invatam sa gandim dincolo de imaginatia noastra. Duhul Sfant nu e nici porumbel si nici foc. Este o Persoana imateriala, care impreuna cu Tatal si cu Fiul, intr-o unitate desavarsita, formeaza SfantaTreime. Duhul Sfant este Dumnezeu, tot asa cum Fiul este Dumnezeu si cum Tatal este Dumnezeu.

In cartea sa, Duhul Sfant – o teologie biblica din perspectiva penticostala, Jhon Tipei ne spune ca, in secolul 4, Grigore de Nazianz scria despre Duhul Sfant ca despre un “theos agraptos”, adica un dumnezeu despre care nu mai scrie nimeni. Teologii catolici din secolul 19 scriu despre Duhul Sfant ca despre “un dumnezeu uitat”. Intr-o predica de-a sa, Tozer – la inceputul secolului 20 – spunea ca “…noi, evanghelicii, am ajuns sa-l neglijam pe Duhul Sfant si drept consecinta NU il mai onoram pe Duhul Sfant. Prezenta Atotputernicului Spirit, spunea Tozer, nu mai este in mijlocul nostru. Sunt biserici din care daca Dumnezeu ar lua Duhul Sfant ele nici nu ar observa asta.” Analiza aceasta vine din partea unei autoritati in domeniu si avem motive sa il credem.

Se pare ca pentru multi dintre noi Duhul Sfant este inconjurat de un oarecare mister. Ne este greu sa intelegem personalitatea Lui si sa mergem dincolo de imaginatia noastra. Dar Adevarul nu este limitat de imaginatia omului. Adevarul ne este revelat si trebuie acceptat prin credinta. Dumnezeu ne reveleaza lucruri pe care mintea nu le poate imagina – asa sunt lucrurile legate de Duhul Sfant – si ne cere sa ne bazam pe ele. Prin pocainta trebuie sa dobandim o minte spirituala, ca sa putem intelege lucrurile spirituale.

Trebuie sa invatam sa gandim dincolo de imaginatia noastra. Revelatia ne aduce lumina nu imaginatia.

 


Lasă un comentariu

De ce a facut Isus semne si minuni? (continuare)

4. Pentru a arata MILA. Matei 20: 30-34; Marcu 1: 40-42

Hristos a facut cele mai multe minuni din mila. I-a fost mila de persoanele care au strigat catre El si le-a vindecat. Mantuitorul nu a stat sa analizeze cantitatea de credinta sau intensitatea ei, ca un contabil chitibusar. Parintele Steinhardt spune ca “atunci cand da, Dumnezeu da boiereste”. Si Hristos a vindecat boiereste, cu larga inima.

Pentru Hristos minunile erau o facere de bine, o manifestare a bunantatii Sale. Nu putea trece napasator pe langa cei care erau in suferinta, pentru ca EL a venit sa poarte suferintele noastre, a venit sa ia asupra Lui neputintele noastre, De ce vindeca Hristos? Pentru a implini Scriptura care zice: “El a luat asupra Lui neputintele noastre si a purtat boalele noastre.” Matei 8:14 – 17.

Nu ni se spune nicaieri ca Isus ar fi suferit de vreo boala, dar intelegem din Scripura ca Isus a experimentat toate bolile. Cum? Identificandu-se cu bolnavii. Intre Isus si bolnavi a exista un transfer de forte extraordinar. Bolnavii i-au dat bolile pe care le aveau, iar Isus le-a dat puterea Sa vindecatoare. Luand asupra Lui bolile noastre, Isus a fost si orb, si mut, si surd, si paralitic, si garbov, a avut friguri si lepra si toate bolile de care i-a vindecat pe oameni. Interactionand cu bolile oamenilor, Isus le-a cunoscut durerea, dezamagirea si neputinta si pentru ca era plin de mila, pe multi dintre ei i-a vindecat.

M-am intrebat de ce, uneori, metodele lui Hristos de vindecare sunt iesite din comun? Exista, de exemplu, in Marcu 7: 32-37 o vindecare foarte ciudata. Isus ii pune mutului degetele in urechi si ii atinge limba cu scuipatul lui. Aceasta scena arata un transfer de forte uimitor intre Hristos si bolnav. Atingandu-se in felul acesta de el, Isus ii preia boala si ii ofera puterea Sa. Atingerea fizica inlesnea declansarea de forte spirituale nebanuite. Nu la voia intamplarii Isus se atinge de bolnavi.

Atingerea fizica declaseaza un fel de explozie emotionala si spirituala. Prin atingerea fizica tu ii spui celuilalt ca nu trebuie sa fie singur, ca iti poate da o parte din durerea lui si ca esti gata sa porti povara lui.

5. Pentru a rasplati credinta oamenilor in Dumnezeu, Marcu 2:5; Marcu 11:22-24;

Aduceti-va aminte de credinta sutasului care mijloceste pentru robul lui. Isus se mira de ea si spune ca nici in Israel nu a gasit o credinta asa de mare. Cand Dumnezeu vede o credinta care sfindeaza orice logica nu poate sa nu o rasplateasca. Este atat de incantat de credinta deplina, impotriva logicii, incat intervine in mod miraculos. Asta nu inseamna ca toti cei care sunt bolnavi si cred din toata inima vor fi automat vindecati. In cazul acesta credinta nu ar fi o rasplata, ci o moneda de schimba. Pe taram spiritual, lucrurile nu functioneaza dupa formula 2 plus 2 egal cu 4. Un mare om al credintei – Pavel – a fost de cateva ori in anticamera mortii. Si nu din cauza lipsei de credinta, ci din pricina faptului ca deasupra credintei noastre sta voia lui Dumnezeu. Nu credinta noastra e suverana, ci voia lui Dumnezeu. Suntem chemati nu doar sa traim prin credinta, ci si prin har. Uneori credinta se supune harului si nu pretinde nimic deasupra harului, pentru ca harul ne este intotdeauna indeajuns.

Omul care crede se abandoneaza in mana lui Dumnezeu si accepta voia Lui, indiferent de ce va alege Dumnezeu sa faca. Ciudatenia credintei – vezi Ioan 20: 29 si 1Petru 1:8 – este ca adevarata credinta nu are nevoie de dovezi fizice, materiale, desi uneori ele sunt implicite. Credinta accepta voia lui Dumnezeu “impotriva oricarei nadejdi”.

Sunt momente in umblarea noastra cu Dumnezeu cand minunile au un rol mai accentuat, dar rolul lor se va estompa in timp, pentru ca trebuie sa ajungem la stadiul in care sa credem “fara sa vedem” si sa avem nadejde impotriva evidentelor. Chiar si atunci cand Dumnezeu pare sa fie mut si nu vrea sa ne raspunda noi trebuie sa credem. Chiar si atunci cand ni se pare ca Dumnezeu ne-a abandonat si parca ne gasim intr-un intuneric impenetrabil, noi trebuie sa credem in cuvantul Celui ce nu poate minti.

Au loc si astazi minuni? Cu siguranta ca da! Hristos ne arata ca minunile fac parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu, dar tot El ne spune sa credem chiar daca nu vedem minuni.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 223 de alți urmăritori