Laurentiu BALCAN


8 comentarii

Crestinismul individualist este toxic!

Din dorinta de a accentua responsabilitatea individuala inaintea lui Dumnezeu, evanghelicii au ajuns in groapa fara iesire a maniei individualitatii. Dorind sa loveasca in teologia bisericilor traditionale – unde individul nu prea are multe de spus – unii evanghelici au ajuns sa neglijeze grosolan rolul comunitatii, transformand individul intr-un mic zeu. Astfel , individul poate decide in multe chestiuni de credinta, fara sa se consulte cu ceilalti, pentru ca – asa predicam noi – fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu.

Dar de la “fiecare va da socoteala de el insusi inaintea lui Dumnezeu” pana la “fiecare face ce vrea, caci mantuirea e personala” e cale lunga. Si daca noi, evanghelicii, trebuie sa accentuam ceva in aceste zile tulburi, atunci trebuie sa accentuam dependenta individului de comunitatea sfintilor rascumparati.

Nu poti ajunge in cer de unul singur si nici nu poti sa te bati cu pumnul in piept ca, daca ai fi fost singurul om de pe pamant, Dumnezeu tot l-ar fi trimis pe Fiul Sau sa moara pentru tine. Lozincile acestea nedigerate produc tot felul de constipatii teologice. Ele promoveaza idolatria si mania individualista.

Hristos a murit pentru toti oamenii, nu doar pentru tine. Dumnezeu si-a rascumparat un popor, nu doar pe tine. Hristos are un Trup, nu te are doar pe tine. Dumnezeu iubeste intreaga lume, nu doar pe tine. In cer va fi o multime din toate neamurile si din toate etniile, nu vei fi doar tu. Tu depinzi de ceilalti, tot asa cum mana sau piciorul au nevoie de intreg trupul ca sa poata functiona. Pana nu vom intelege ca Biserica inseamna unitate, partasie si comuniune ne vom balaci la nesfarsit in groapa individualitatii.

In economia lui Dumnezeu, Biserica – Trupul lui Hristos, Stalpul si Temelia Adevarului – este cea care conteaza cu adevarat, pentru ca Hristos isi pregateste acum Biserica, nu indivizi caposi si egoisti care cred ca sunt asa de importanti incat cerul poate sta la dispozitia lor. Trebuie sa invatam sa ne integram in viata Trupului, a comunitatii crestine, chiar daca asta inseamna renuntarea la multe dintre mofturile si pretentiile noastre personale.

Nu putem face ce vrem noi! Suntem chemati sa facem ce vrea Hristos, Capul Trupului. Dar cum sa recunosc eu autoritatea Capului daca eu imi sunt propriul cap?

Bineinteles ca suntem responsabili in mod individual inaintea lui Dumnezeu de ceea ce facem, dar in niciun caz responsabilitatea personala nu inseamna sfidarea comunitatii si neglijarea Bisericii. Noi suntem responsabili si fata de Biserica lui Hristos, nu doar fata de Dumnezeu si nu exista test mai exact cu privire la devotamentul nostru fata de Dumnezeu ca devotamentul nostru fata de Trupul lui Hristos. Daca viata comunitatii crestine nu inseamna mare lucru pentru mine, inseamna ca nici Dumnezeu nu inseamna mare lucru pentru mine, caci cum pot spune ca il iubesc pe Dumnezeu pe care nu il vad, dar pe fratele meu pe care il vad sa nu il suport?

Ideea de crestinism individualist este toxica. Hristos ne smulge de sub robia egocentrismului si ne pune in mijlocul unei comunitati rascumparate. Nu intotdeauna viata in comunitate este placuta – recunosc! – dar ce alternative avem? Sa stam acasa nepasatori, visand la cerul luminos, in timp ce ne bem cafeaua si ascultam o predica pe net nu este o alternativa, ci o cursa periculoasa.


5 comentarii

Intre iertare si demascare

Sunt paradoxuri in crestinism care te pot rupe in bucati daca nu le intelegi cu mintea “de sus”, raportandu-te, astfel, la valori care nu sunt din lumea aceasta, ci din cealalta.

Ce facem, de exemplu, cu dilema dintre iertare si demascare? Suntem chemati sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra – “…pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti?” (1Corinteni 6:7) – dar, in acelasi timp, suntem chemati sa luptam pentru dreptate si de partea dreptatii. Crestinismul nu promoveaza injustitia si nici rautatea. Raul trebuie demascat, nedreptatea trebuie expusa si confruntata, pentru ca altfel tinde sa devina o stare de fapt. Ce lumea este aceea in care numim raul bine si nedreptatea dreptate? Crestinul iarta nedreptatea comisa impotriva lui, dar nu promoveaza nedreptatea – prin ascunderea ei – pentru ca ea se va rasfrange asupra celorlalti si crestinul nu poate tolera acest lucru.

Afirmam, de multe ori, ca dragostea acopera – adica ascunde, mascheaza, inghesuie in intuneric – toate pacatele, fara sa ne gandim la implicatiile acestei idei. Pacatele comise impotriva noastra pot fi acoperite, ascunse sau mascate, atata timp cat nu se rasfrang asupra altora. Cand o nedreptate afecteaza viata semenului meu, trebuie sa o demasc. Eu nu am dreptul sa iert pacatele comise impotriva celorlalti, ci trebuie – in numele dragostei fata de aproapele! – sa ii feresc de rautate si nedreptate.

Sa presupunem ca in Biserica exista cineva care obisnuieste sa ia bani cu imprumut (ii multumesc lui Cosmin pentru exemplul acesta) si nu ii mai da inapoi. Nu discutam acum toate implicatiile etice ale acestei chestiuni, dar persoana in cauza practica un fel de talharie, profitand de bunatatea crestina. Cand el refuza sa mai plateasca – si nu pentru ca nu ar avea, ci pentru ca asa ii dicteaza duhul de smecherie  – ce trebuie sa fac? Chiar daca nu imi place, trebuie sa iert si sa-mi iau gandul de la bani, ca doar nu il voi da in judecata, nu? Voi suferi nedreptatea si paguba, iar pe viitor voi fi mai atent cand in numele bunatatii crestine voi avea de-a face cu talharii. Dar aceasta alegere personala nu imi da dreptul sa tac cand rautatea acestui oportunist ii afecteaza si pe altii, de la care va cere cu imprumut si nu le va mai restitui banii. Daca imi iubesc aproapele ca pe mine insumi, atunci imi voi avertiza aproapele impotriva raului si voi demasca nedreptatea iminenta.

Sunt prins, fara doar si poate, in aceasta dilema cumplita a iertarii si a demascarii. In situatia de fata am nevoie de intelepciunea care vine de sus, ca sa stiu cand sa iert si cand sa demasc rautatea.

Anul trecut am auzit marturia unei tinere care relata o cumplita incercare prin care au trecut parintii ei. Un tanar vitezoman a intrat cu masina in masina lor si ei au fost la un pas de moarte. Tanarul vitezoman era minor si nu avea permis de conducere. In disperarea lui, tanarul i-a rugat cu lacrimi sa nu cheme politia. Crestini cumsecade cum erau, acestia nu au chemat politia, au inventat un scenariu, s-au inteles cumva cu banii, au stat putin prin spital pentru recuperare si “au salvat viitorul unui tanar”. Cel putin asa au crezut ei. Sunt sanse destul de mici ca tanarul acela sa-si fi bagat mintile in cap. De cele mai multe ori, manati de un spirit profund de rebeliune, tinerii de genul acesta isi vor lua alta masina – ca doar sunt baieti de bani gata – si vor face alte accidente, foarte posibil cu victime. Ce ar fi trebuit sa faca parintii acestei fete? Sa il ierte pe tanar pentru nedreptatea comisa, dar, in acelasi timp, sa denunte nedreptatea! Raul trebuia – neaparat! – denuntat, pentru a nu se perpetua. Politia trebuia sa-i faca dosar penal, sa ii interzica dreptul la permis vreo zece ani si individul si-ar fi invatat lectia. Si ce daca nu si-ar fi luat – saracutul de el – permisul de conducere la 18 ani? Sa mearga cu trenul, cu metroul sau cu autobuzul, cum merg zeci de mii de oameni in Romania.

Cand spunem ca trebuie sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra nu spunem ca trebuie sa ne pozitionam de partea nedreptatii. Isus, de exemplu, l-a intrebat pe cel care il palmuia: “… de ce ma bati?”. Intrebarea Lui arata o pozitionare de partea dreptatii si este un apel la justitie. Hristos iarta nedreptatea comisa impotriva Lui, dar nu este de acord cu ea. Intr-o situatie similara, Pavel, ca sa nu fie lapidat de extremistii religiosi, cere sa fie judecat de Imparatul Roman.

Nu cred ca vom rezolva definitiv aceasta dilema a iertarii si a demascarii, dar cel putin trebuie sa invatam sa nu mai gandim simplist si sectar. Trebuie sa iertam, dar nu avem dreptul sa acoperim raul cand acesta ii afecteaza pe ceilalti!


2 comentarii

Revelatie si imaginatie

O mare parte a intelegerii noastre implica si imaginatia noastra. Nu putem intelege dincolo de lucrurile pe care ni le putem imagina. Cand vorbim despre un stejar batran, de exemplu, mintea noastra conecteaza toate imaginile care au de-a face cu stejarii falnici si in mintea noastra avem o imagine a ceea ce inseamna stejar batran: un copac gros, cioturos, cu o coroana falnica, o imagine a puterii si a rezistentei. Nu ne putem imagina, de exemplu, un stejar martian, pentru ca nu putem conecta imaginea stejarului cu imaginea planetei Marte, care nu are viata. Si daca incercam sa ne imaginam un stejar martian, ni-l imaginam tot ca pe un stejar pamantesc, pentru ca nu putem merge mai departe de imaginatia noastra.

Cum ni-l imaginam noi pe Dumnezeu?

Cand vorbim de Dumnezeu, noi conectam toate informatiile pe care le-am acumulat de-a lungul anilor si ne formam o proiectie mentala a ideii de Dumnezeu. Cei mai multi oameni cand se gandesc la Dumnezeu Tatal si-l imagineaza ca fiind o persoana batrana, purtand barba alba, un simbol al autoritatii absolute. Cand ne gandim la Dumnezeu Fiul ne gandim la o persoana cu parul lung, blond, cu ochi albastri, barba ingrijita. Imaginea aceasta de fotomodel a lui Isus nu este o imagine biblica, dar asa ni-l imaginam noi pentru ca ne conectam la informatiile pe care le-am primit, iar in cultura noastra europeana, aceasta este imaginea care se vinde: par lung, blond, ochi albastri si barba. Nu ni-l putem imagina pe Isus purtand mustata sau avand par roscat, cu cararea intr-o parte.

Dar cum ni-l imaginam pe Duhul Sfant?

Imaginea cea mai folosita pentru a ni-l imagina pe Duhul Sfant este imaginea porumbelului. Asa s-a coborat Duhul peste Isus, la botez, in chip de porumbel si asa a fost transmisa imaginea Duhului in iconografie, ca porumbel sau, eventual, ca limbi de foc asezate pe capul ucenicilor. Ne este greu sa ni-l imaginam altfel pe Duhul Sfant. Dar trebuie sa invatam sa gandim dincolo de imaginatia noastra. Duhul Sfant nu e nici porumbel si nici foc. Este o Persoana imateriala, care impreuna cu Tatal si cu Fiul, intr-o unitate desavarsita, formeaza SfantaTreime. Duhul Sfant este Dumnezeu, tot asa cum Fiul este Dumnezeu si cum Tatal este Dumnezeu.

In cartea sa, Duhul Sfant – o teologie biblica din perspectiva penticostala, Jhon Tipei ne spune ca, in secolul 4, Grigore de Nazianz scria despre Duhul Sfant ca despre un “theos agraptos”, adica un dumnezeu despre care nu mai scrie nimeni. Teologii catolici din secolul 19 scriu despre Duhul Sfant ca despre “un dumnezeu uitat”. Intr-o predica de-a sa, Tozer – la inceputul secolului 20 – spunea ca “…noi, evanghelicii, am ajuns sa-l neglijam pe Duhul Sfant si drept consecinta NU il mai onoram pe Duhul Sfant. Prezenta Atotputernicului Spirit, spunea Tozer, nu mai este in mijlocul nostru. Sunt biserici din care daca Dumnezeu ar lua Duhul Sfant ele nici nu ar observa asta.” Analiza aceasta vine din partea unei autoritati in domeniu si avem motive sa il credem.

Se pare ca pentru multi dintre noi Duhul Sfant este inconjurat de un oarecare mister. Ne este greu sa intelegem personalitatea Lui si sa mergem dincolo de imaginatia noastra. Dar Adevarul nu este limitat de imaginatia omului. Adevarul ne este revelat si trebuie acceptat prin credinta. Dumnezeu ne reveleaza lucruri pe care mintea nu le poate imagina – asa sunt lucrurile legate de Duhul Sfant – si ne cere sa ne bazam pe ele. Prin pocainta trebuie sa dobandim o minte spirituala, ca sa putem intelege lucrurile spirituale.

Trebuie sa invatam sa gandim dincolo de imaginatia noastra. Revelatia ne aduce lumina nu imaginatia.

 


8 comentarii

Blogul meu este „penticostalul” nu „laurentiubalcan”!!!

Am descoperit recent un blog care imi poarta numele. Individul care si-a propus sa ma denigreze si sa lupte impotriva mea imi foloseste fraudulos imaginea si numele.

Blogul meu nu este „laurentiubalcan”! Blogul meu – din 2007 – este „penticostalul”! Va rog sa fiti atenti la viitoarele comentarii care ar putea aparea sub numele meu.

De obicei nu dau atentie acestor tipuri de atac, dar se pare ca „infractorul” – care se da drept credincios – si-a luat in serios treaba si este din ce in ce mai activ.


Lasă un comentariu

De ce a facut Isus semne si minuni? (continuare)

4. Pentru a arata MILA. Matei 20: 30-34; Marcu 1: 40-42

Hristos a facut cele mai multe minuni din mila. I-a fost mila de persoanele care au strigat catre El si le-a vindecat. Mantuitorul nu a stat sa analizeze cantitatea de credinta sau intensitatea ei, ca un contabil chitibusar. Parintele Steinhardt spune ca “atunci cand da, Dumnezeu da boiereste”. Si Hristos a vindecat boiereste, cu larga inima.

Pentru Hristos minunile erau o facere de bine, o manifestare a bunantatii Sale. Nu putea trece napasator pe langa cei care erau in suferinta, pentru ca EL a venit sa poarte suferintele noastre, a venit sa ia asupra Lui neputintele noastre, De ce vindeca Hristos? Pentru a implini Scriptura care zice: “El a luat asupra Lui neputintele noastre si a purtat boalele noastre.” Matei 8:14 – 17.

Nu ni se spune nicaieri ca Isus ar fi suferit de vreo boala, dar intelegem din Scripura ca Isus a experimentat toate bolile. Cum? Identificandu-se cu bolnavii. Intre Isus si bolnavi a exista un transfer de forte extraordinar. Bolnavii i-au dat bolile pe care le aveau, iar Isus le-a dat puterea Sa vindecatoare. Luand asupra Lui bolile noastre, Isus a fost si orb, si mut, si surd, si paralitic, si garbov, a avut friguri si lepra si toate bolile de care i-a vindecat pe oameni. Interactionand cu bolile oamenilor, Isus le-a cunoscut durerea, dezamagirea si neputinta si pentru ca era plin de mila, pe multi dintre ei i-a vindecat.

M-am intrebat de ce, uneori, metodele lui Hristos de vindecare sunt iesite din comun? Exista, de exemplu, in Marcu 7: 32-37 o vindecare foarte ciudata. Isus ii pune mutului degetele in urechi si ii atinge limba cu scuipatul lui. Aceasta scena arata un transfer de forte uimitor intre Hristos si bolnav. Atingandu-se in felul acesta de el, Isus ii preia boala si ii ofera puterea Sa. Atingerea fizica inlesnea declansarea de forte spirituale nebanuite. Nu la voia intamplarii Isus se atinge de bolnavi.

Atingerea fizica declaseaza un fel de explozie emotionala si spirituala. Prin atingerea fizica tu ii spui celuilalt ca nu trebuie sa fie singur, ca iti poate da o parte din durerea lui si ca esti gata sa porti povara lui.

5. Pentru a rasplati credinta oamenilor in Dumnezeu, Marcu 2:5; Marcu 11:22-24;

Aduceti-va aminte de credinta sutasului care mijloceste pentru robul lui. Isus se mira de ea si spune ca nici in Israel nu a gasit o credinta asa de mare. Cand Dumnezeu vede o credinta care sfindeaza orice logica nu poate sa nu o rasplateasca. Este atat de incantat de credinta deplina, impotriva logicii, incat intervine in mod miraculos. Asta nu inseamna ca toti cei care sunt bolnavi si cred din toata inima vor fi automat vindecati. In cazul acesta credinta nu ar fi o rasplata, ci o moneda de schimba. Pe taram spiritual, lucrurile nu functioneaza dupa formula 2 plus 2 egal cu 4. Un mare om al credintei – Pavel – a fost de cateva ori in anticamera mortii. Si nu din cauza lipsei de credinta, ci din pricina faptului ca deasupra credintei noastre sta voia lui Dumnezeu. Nu credinta noastra e suverana, ci voia lui Dumnezeu. Suntem chemati nu doar sa traim prin credinta, ci si prin har. Uneori credinta se supune harului si nu pretinde nimic deasupra harului, pentru ca harul ne este intotdeauna indeajuns.

Omul care crede se abandoneaza in mana lui Dumnezeu si accepta voia Lui, indiferent de ce va alege Dumnezeu sa faca. Ciudatenia credintei – vezi Ioan 20: 29 si 1Petru 1:8 – este ca adevarata credinta nu are nevoie de dovezi fizice, materiale, desi uneori ele sunt implicite. Credinta accepta voia lui Dumnezeu “impotriva oricarei nadejdi”.

Sunt momente in umblarea noastra cu Dumnezeu cand minunile au un rol mai accentuat, dar rolul lor se va estompa in timp, pentru ca trebuie sa ajungem la stadiul in care sa credem “fara sa vedem” si sa avem nadejde impotriva evidentelor. Chiar si atunci cand Dumnezeu pare sa fie mut si nu vrea sa ne raspunda noi trebuie sa credem. Chiar si atunci cand ni se pare ca Dumnezeu ne-a abandonat si parca ne gasim intr-un intuneric impenetrabil, noi trebuie sa credem in cuvantul Celui ce nu poate minti.

Au loc si astazi minuni? Cu siguranta ca da! Hristos ne arata ca minunile fac parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu, dar tot El ne spune sa credem chiar daca nu vedem minuni.


2 comentarii

De ce a facut Isus semne si minuni?

Exista cel putin doua extreme teologice cand abordam lucrarile miraculoase astazi. Sunt unii care spun ca Dumnezeu ne vindeca ori de cate ori dorim noi si ca daca avem credinta ni se garanteaza sanatate, prosperitate, putere, intaietate si tot ce vrem noi. Apoi sunt cei care spun ca semnele, minunile si darurile supranaturale nu mai exista, ca nu mai sunt importante si ca nu trebuie sa le mai cautam. Eu cred ca o analiza serioasa a Scripturilor – bazata pe o exegeza corecta si pe o intelegere onesta a realitatii – ne va duce la concluzia ca semnele si minunile fac (inca) parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, ca ele sunt o manifestare a milei Lui desavarsite fata de noi si un mod de a rasplati credinta celor ce se arunca nebuneste in bratele Sale. Ar trebui sa ne concentram viata pe semne si minuni? Nu! Si in niciun caz nu trebuie sa le vindem oamenilor iluzii si neadevaruri in numele credintei, pe care o folosim, de multe ori, ca pe o moneda de schimb cu care speram sa “cumparam” de la Dumnezeu tot ce ne dorim noi pentru viata aceasta.

Ca sa intelegem rolul semnelor si minunilor astazi trebuie sa raspundem la o intrebare peste care nu avem voie sa trecem: care a fost rolul semnelor si minunilor in lucrarea Domnului Isus? Daca raspundem corect la aceasta intrebare vom raspunde corect si la intrebarea daca semnele si minunile mai sunt necesare astazi. Ca sa contextualizam discutia va rog sa cititi toate referintele biblice pe care le voi prezenta.

De ce a facut Isus semne si minui?

  1. Ca ucenicii Lui sa creda in El. Ioan 2:11; Ioan 11: 11-15; Ioan 20:30 etc.

Pentru ucenici, minunile nu aveau rolul de a-i conduce la mantuire, ci aveau rolul de a-i convinge ca ceea ce au primit de la Hristos este autentic, ca invatatura Lui Hristos este de la Dumnezeu. Pavel ne spune ca “iudeii cer minuni”, iar Hristos le-a aratat minuni ca sa-i convinga ca EL este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt mai multe semne si minuni – schimbarea la fata, umblarea pe mare, potolirea furtunii etc – pe care Hristos le-a facut doar in prezenta ucenicilor Sai. Pentru Hristos, minunile implica o oarecare intimitate. Ele nu sunt acte teatrale menite sa faca rating si sa stranga, astfel, noi adepti. Avem de-a face cu o manifestarea intima a prezentei lui Dumnezeu care ii vizeaza doar pe ucenici. Sunt, de asemenea, mai multe cazuri de vindecari in Evanghelii pe care Isus le vrea “secrete” si, drept urmare, le spune oamenilor: vedeti sa nu spuneti la nimeni! Lucrul acesta ar fi imposibil astazi, mai ales cand vrem sa mediatizam cam tot ce ni se pare miraculos. Problema e ca de cele mai multe ori mediatizam minunile nu ca sa proclamam slava si puterea lui Dumnezeu, ci pentru a arata ca “secta” noastra e mai buna decat a celorlati, ca noi suntem cumva mai aproape de Centru, de Sursa, mai autentici, deci adevaratii credinciosi.

De ce a ingaduit Hristos ca Lazar sa moara? Ca ucenicii Lui sa creda in puterea lui Hristos de a da viata si sa nu se indoiasca de faptul ca Hristos va invia la randul Lui. Dar iata ca, dupa atatea minuni, ucenicii tot s-au indoit de Hristos si s-au lepadat de El. Teoria ca daca se vor face mai multe minuni credinta oamenilor in Dumnezeu va fi mai puternica trebuie bine rumegata. Ucenicii au vazut minuni de tot felul, au facut minuni la randul lor si tot s-au indoit de Hristos. Minunile intaresc credinta doar acolo unde exista disponibilitatea de a crede – adica sa VREAU sa cred – si mai ales dorinta de a renunta in favoarea voii lui Dumnezeu. Degeaba esti inconjurat de minuni daca nu vrei sa te pocaiesti. Daca tie iti place lumea aceasta si nu vrei sa te pocaiesti nu vei crede (vezi Romani 2:4-5)… chiar daca se va scula cineva dintre cei morti. Credinta implica zdrobirea vointei tale si a eului tau. Nu exista credinta adevarata fara capitulare absoluta, caci fara renuntare deplina nu poti crede!

In viata ucenicilor minunile au avut si rolul de a le zdrobi eul pacatos si de a-i face sa accepte voia lui Dumnezeu pe deplin. Ele au functionat ca o presa care a stors pana si ultima incredere in puterea omeneasca.

  1. Pentru a confirma Cuvantul predicat. Marcu 16: 15-20; Evrei 2:1-4.

In vremea Domnului Isus descoperim o lume unde minunile se intamplau. Evreii aveau, de exemplu, exorcistii si vindecatorii lor. Chiar si vrajitorii popoarelor pagane puteau face unele minuni. In Fapte 8 ni se spune ca Simon vrajitorul “ii uimea pe oameni cu vrajitoriile lui”, iar samaritenii spuneau despre el ca lucreaza cu puterea lui Dumnezeu care se numeste mare. Diavolul are putere de a face anumite lucrari supranaturale. Chiar si astazi au loc “minuni” – este drept ca ele sunt limitate, iar cele mai multe dintre ele sunt pur si simplu “smecherii”, iluzii – prin puterea diavolului si Biblia ne spune ca ele se vor intensifica in zilele din urma. Vezi: 2 Tesaloniceieni 2: 8 – 10.

Unii au spus despre Isus ca este un vindecator ca si ceilalti, unul intre multi altii, ca este un profet care are puteri supranaturale si atat. Dar Isus socheaza prin profunzimea minunilor Sale – mai ales prin minuni care au implicat acte de creatie, cum ar fi invierile dintre morti – si prin faptul ca insotea predicarea Evangheliei Imparatiei cu semne si minuni. El predica Imparatia lui Dumnezeu si dovedea ceea ce predica prin manifestarea acestei Imparatii. Intrebarea daca minunile mai sunt necesare astazi este una nepotrivita. De fapt este o scuza pentru nepocainta noastra si arata cate erori suntem capabili sa comitem pentru a ne scuza lipsa de spiritualitate. La fel de bine ne-am putea intreba daca predicarea Evangheliei mai este necesara astazi. Si daca raspunsul este afirmativ, atunci ar trebui sa ne intrebam cum putem patrunde cu Evanghelia in mijlocul unor culturi straine de Evanghelie, daca Duhul Sfant nu ne insoteste cu semne si minuni? Asta ne spune Pavel in 1 Corinteni 2: 4-5.

Majoritatea misionarilor au relatat lucrari supranturale care au insotit predicarea Evangheliei. Nu au putut penetra culturile inchise fata de Evanghelie decat prin manifestarea puterii Evangheliei lui Isus Hristos. Avem nevoie astazi de insotire supranturala in lucrarea de predicare a Evangheliei? Fara doar si poate! Daca suntem preocupati de Marea Trimitere ar trebui sa fim preocupati si de Marea Promisiune. Daca vrem ca Evanghelia sa ajunga pana la marginile pamantului ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa insoteasca predicarea noastra cu semne si minuni.

  1. Pentru a arata ca Tatal inca lucreaza. Ioan 5:17 si 20; Ioan 9:1-3; Luca 11:20.

Prin lucrarea Sa miraculoasa Isus deschide o fereastra in cer si le arata oamenilor o frantura din binecuvantarile Imparatiei care va veni. Hristos nu promite raiul aici pe pamant si nu ne promite ca vom fi eliberati TOTAL de boala, de suferinta si de moarte, aici si acum. Dar oridecate ori face o minune e ca si cum ne-ar spune: “Tatal Meu lucreaza. Nu va temeti! Ce v-am promis voi indeplini. In cer nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici suferinte, nici boli si nici moarte. Priviti lucrarile Mele. Ele vorbesc despre ceea ce v-a pregatit Dumnezeu.”

Minunile sunt proiectii ale vesniciei transcendente intr-o lume corupta si supusa degradarii. Aproape intotdeauna miracolele arunca o raza de lumina inspre viitorul glorios pe care ni l-a pregatit Dumnezeu. Cei care predica eliberarea totala de boala si de moarte aici pe pamant nu au inteles lucrarea lui Dumnezeu. Exista o perversitate teribila pe care o intalnim la asa zisii “predicatori ai credintei”. Dumnezeu sa aiba mila de ei si mai ales de cei care se lasa amagiti de tipul acesta de predica. Aici pe pamant NU vom scapa de boala, nici de suferinta si nici de moarte – aceasta este o concluzie bazata atat pe o hermeneutica corecta cat si pe o intelegere onesta a realitatii – dar slava Domnului!, uneori Dumnezeu face semne si minuni ca sa ne reconecteze cu Imparatia unde nu vor fi nici boli, nici suferinte si nici moarte. Minunile nu ne vorbesc despre viata aceasta, ci despre viata cealalta. Sa nu dorim minuni pentru a trai mai bine aici, ci sa dorim minuni pentru a face mai clara imaginea lumii de dincolo.

Evrei 6:5 contine o expresie care ne poate ajuta sa intelege si mai clar rolul minunilor in vremea noastra. Cand vorbeste despre “puterile veacului viitor”, autorul se refera, evident, la semne si minuni facute prin puterea Duhului. Ceea ce ne intereseza in mod special e expresia “au gustat”. Ce inseamna “a gusta”? Textul nu ne spune ca ei s-au saturat sau ca au experimentat constant si intens lucrarile supranturale. Daca minunile s-ar manifesta in mod ordinar, ele si si-ar pierde caracteristica specifica de a fi supranaturale, de a fi lucrari extraordinare. Nu!, ei au gustat, au testat – cum spune Pavel au cunoscut “in parte”, nu pe deplin – din puterea supranaturala a lui Dumnezeu.

Minunile sunt doar degustari ale lumii de dincolo, ospatul ne asteapta cand vom ajunge in cer. Pana atunci sa ne multumim cu degustarile de care avem parte cand Dumnezeu se indura de noi.

(va urma…)


Lasă un comentariu

Despre cum predica Hristos

Predicarea lui Hristos era focalizata pe invatatura. Sunt mai multe pasaje – Luca 5: 1-3; Luca 5:17; Luca 13:10, 22 etc – unde il vedem pe Hristos “invatand” norodul. A fost supranumit, printre altele, “Invatatorul” si nu doar de catre ucenicii Sai. Chiar si Nicodim, un fruntas al fariseilor, il numeste “Invatatorule”, adica Rabinule. Amanuntul acesta este important pentru noi, pentru ca se pare ca Isus cauta mintea oamenilor mai mult decat emotiile lor, cauta sadirea informatiei mai mult decat starnirea unor emotii pozitive. Desi nu neglijeaza emotiile oamenilor, pe Isus il intereseaza mai mult intelegerea Adevarului decat experienta de moment, decat adrenalina produsa de provocarea emotiilor. Isus a pus peste 200 de intrebari ascultatorilor Sai, incercand sa-i faca sa gandeasca, sa analizeze si sa ia decizii.

Predicarea lui Hristos era relevanta pentru ca se adresa unor nevoi de baza ale oamenilor. El nu se ocupa de bazaconii, de vorbarii goale, de subiecte fara importanta, de mizilicuri. Predicarea Lui se adresa framantarilor interioare pe care le aveau ascultatorii Sai. Si daca e nevoie de ceva astazi e nevoie de o predicare care sa se adreseze nevoilor fundamentale ale omului, nu nevoilor lui artificiale. Predicile trebuie sa puna intrebari, dar si sa raspunda la intrebari. Din pacate, lumea cauta divertisment, teatru si voie buna. Hristos cauta sa deschida mintea oamenilor, ca ei sa “inteleaga” Adevarul, pentru ca intelegerea Adevarului deschide calea credintei si aduce libertate omului care se afla in intunericul necunoasterii.

Intotdeauna Isus predica in puterea Duhului. Predicarea Lui avea autoritate, iar inimile oamenilor ardeau. Cuvintele Lui penetrau intariturile mintii si daramau zidurile inaltate de catre diavol. Cuvintele Lui erau ca o sabie cu doua taisuri. Dupa inviere, pe drumul catre Emaus, Isus vorbeste cu doi dintre ucenicii Sai – care nu-l cunosteau – cam doua ore. Inima lor ardea, pentru ca Duhul Sfant e foc, iar focul iesea din Isus care era plin de Duhul Sfant. “Si au zis unul catre altul: nu ne ardea inima in noi, cand ne vorbea pe drum si ne deschidea Scripturile.”( Luca 24: 32 ) Pentru multi Scripturile sunt inchise, chiar daca le-au citit de mai multe ori sau poate ca au si invatat pe de rost unele pasaje. Ca sa intelegi Scriptura nu ai nevoie doar de cheia unei hermeneutici corecte, ai nevoie (si) de cheia Duhului Sfant, de focul autoritatii Celui care a inspirat Scripturile. Se cere de la predicatori foc, pentru ca doar focul poate schimba inimile oamenilor.

Multimile erau atrase spre El, pentru ca “nimeni nu vorbea ca omul acesta” (Ioan 7:45-46 ) Predicarea Lui era supranaturala, pentru ca predica sub ungerea Duhului. Prin Duhul care i s-a dat fara masura, Isus cunoastea gandurile oamenilor, le cunostea nevoile, stia ce e in ei si le vorbea in mod direct. Mesajul Lui mergea direct la tinta. “Ei erau uimiti de invatatura Lui, pentru ca vorbea cu putere.”( Luca 4:32)

Pasiunea lui Isus a fost Imparatia lui Dumnezeu. De obicei, prima predica pe care o tine un predicator are de a face cu subiectul care il pasioneaza cel mai mult. Vei cauta sa vorbesti despre ceea ce te captiveaza cel mai mult, despre ceea ce iti ocupa mintea si inima. Prima – dar si ultima predica – a Domnului Isus a fost despre Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 1:15 si Fapte 1: 1-8). Subiectul Imparatiei este reluat deseori in predicile Lui si lucrul acesta ar trebui sa ne dea de gandit. Cele mai multe pilde ale Sale, de exemplu, au de-a face cu Imparatia. Pentru ucenicii Sai, adevarurile Imparatiei sunt descoperite de catre Tatal (Matei 11:25-26), dar adevarurile Imparatiei sunt ascunse celor intelepti si priceputi. De ce? Pentru ca ucenicii sunt “prunci”, dornici sa invete si sa aplice, pe cand fariseii si liderii religiosi se cred maturi si – asa cred ei – nu mai au ce sa invete.

Stephen Hawking a spus: “Cel mai mare inamic al cunoasterii nu este ignoranta, este iluzia cunoasterii.” Adica sa crezi ca stii cand, de fapt, nu stii. Iata problema fariseilor si a omului religios, in general. Cand Isus le vorbea despre Imparartie ei nu primeau nimic, pentru ca aveau impresia ca stiu totul despre Imparatie, iar cand stii totul, Dumnezeu nu mai are ce sa-ti reveleze.

Cred ca modul in care a predicat Isus trebuie sa devina modelul predicarii noastre. S-ar putea ca dorinta aceasta sa para iluzorie – eu nu predic asa asa cum a predicat Hristos … dar vreau sa predic asa cum a predicat El! – dar ce ar fi viata de credinta fara standardele pe care Dumnezeu le vrea? Daca suntem cu adevarat ucenicii Lui, ne ajunge sa fim ca Invatatorul nostru. Sa predicam ca El!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 211 other followers