Laurentiu Balcan


2 comentarii

Mare si bun….made in America!

La ora actuala, impactul gandirii americane asupra modului in care vedem crestinismul este de neoprit. Avem si multe influente pozitive care ne vin din America – nu le enumar aici pentru ca nu acesta este scopul postarii mele – dar avem si o groaza de teorii si ideologii care mai de care mai ciudate. Luam de multe ori pe nemestecate ceea ce ni se pune pe tava, astfel incat gandirea americana – care se impune in toate domeniile, nu doar in cel teologic! – devine un fel tinta, un deziderat pe care trebuie neaparat sa-l atingem in contextul in care ne gasim. Made in America – intr-o cultura sincretista si intr-o societate globalizata – se impune tiranic in mai toate domeniile.

Ma voi referi in postarea aceasta la doua idei americane pe care trebuie sa le mestecam bine inainte de a le inghiti: 1) o biserica buna e o biserica mare si 2) aplica ce am facut eu si vei avea si tu succes.

Desi orice pastor isi doreste – probabil cu mici exceptii – o biserica mai mare, cu mai multi membri, cu un buget mai mare si cu activitati mai multe, aceasta nu este imaginea biblica cu privire la Biserica. Nu neaparat ceea ce e mare e si bun. Nu neaparat numarul mare de membri arata succesul unei biserici. Nu mega-bisericile sunt modelul bisericii pe care o slujim. Nu cred ca pastorii mega-bisericilor sunt modelul ideal al pastorului modern. Dar pentru ca pastorii mega-bisericilor au cu ce sa-si promoveze ideile – cei mai multi dintre ei sunt multi milionari – iata cum acceptam idei pe care nici macar nu le mai analizam, caci si noi ne dorim succesul lor, prosperitatea lor si faima lor. Ei ne spun obsedant ca ceea ce au facut ei putem si noi sa aplicam si ca succesul lor poate fi si succesul nostru. Le cumparam cartile, le urmarim predicile, le ascultam conferintele si incercam si noi sa mergem pe urmele lor, de dragul succesului, vazut ca pe o dovada de credinta. Setea de succes a fost folosita la maxim de pastorii mega-bisericilor americane care si-au lansat ideile cu o asa rapiditate, incat pana si amaratul din cornul Africii a ajuns sa creada ca daca va face ceea ce au facut ei va avea acelasi succes. Am ajuns sa ne evaluam bisericile doar prin prisma succesului, nu al Adevarului si sa dezvoltam strategii de marketing pentru cresterea bisericilor, nu strategii spirituale. Am ajuns sa credem ca ceea ce e mare e prin definitie bun si ca imitatia e cheia rapida spre succes.

Pavel, cel care a plantat biserica din Corint, le scrie acestora prima epistola cam la cinci ani dupa inaugurarea bisericii. Probabil ca dupa cinci ani erau mai multi ca numar, dar in credinta erau la fel. In 1Corinteni 3, Pavel ataca aceasta problema si, mustrandu-i cu asprime, le spune: “tot lumesti sunteti”. Dupa cinci ani nu aveti decat un numar mai mare de membri, dar in credinta sunteti prunci, iar in fapte sunteti “ca cei din lume”. Ce dezamagire pentru un pastor sa constate ca cei pe care i-a adus la credinta nu au crescut deloc in duh, ci, dimpotriva, si-au adancit si mai mult radacinile lumesti! Nu succesul il interesa pe Pavel, ci maturitatea, starea de oameni duhovnicesti pe care ar fi trebuit s-o atinga. Ei au zidit in tot timpul acesta lemn, fan si trestie – materiale care reprezinta exterioritatea, pentru ca ele se gasesc in exteriorul pamantului – nicidecum aur, argint si pietre scumpe – materiale care reprezinta interioritatea, pentru ca ele se gasesc in interiorul pamantului – care sa le garanteze trecerea prin foc a slujirii personale. Fara focalizarea pe lucrurile care schimba inima si caracterul, cresterea unei biserici va fi superficiala si amagitoare.

Cineva – cred ca Voddie Baucham – spunea ca “organismele care cresc cel mai rapid sunt tumorile canceroase.” Din pricina asta, orice crestere spectaculoasa a unei biserici trebuie analizata cu mare atentie. Cineva s-ar putea sa protesteze si sa spuna ca in primele capitole din Fapte avem de-a face cu o mega-biserica, deci teza mea nu sta in picioare. Faptul ca imediat dupa Rusalii vedem o explozie de 3.000 de noi membri intr-o singura zi nu este un argument care sa reziste. Da, 3.000 de suflete s-au adaugat la multimea ucenicilor intr-o singura zi, dar acesta nu a fost planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Ei au incercat sa dezvolte principiul succesului asa cum il dezvoltam si noi astazi, pana ce Dumnezeu le-a trimis o prigoana, i-a imprastiat, le-a scos din cap ideea de mega-biserica si le-a reamintit ca Biserica Lui inseamna comunitate, familie, organism viu care creste si se dezvolta natural. Daca vorbim de crestere bisericeasca atunci vorbim de un echilibru intre cresterea numerica si maturitatea celor ce formeaza Biserica. Orice organism viu se inmulteste, cu atat mai mult Biserica, dar se si intareste. Biserica are nevoie de radacini, caci fara aceste radacini ceea ce creste in sus se va prabusi.

Pentru apostoli nu marimea este sablon de evaluare – acum sa nu credem ca o biserica mica este o biserica ideala, nicidecum! – ci adancimea, maturitatea. Pavel dezvolta doua imagini preponderente cu privire la Biserica: imaginea Trupului si a Templului. Imaginea constructiei care trebuie asezata pe o temelie solida (asa cum a facut omul intelept si “a sapat adanc in stanca”) si care trebuie inaltata cu mare grija nu prea seamana cu imaginea constructiilor din prefabricate de lemn care se inalta peste noapte. Iar cand ne gandim la imaginea Trupului, ideea de maturitate capata si o mai mare claritate. Doar in basme un copil creste intr-o zi cat altul intr-un an, nu in realitate. Si, cum noua ne plac basmele, alegem sa traim intr-un basm zilnic, unde minunile sunt normalitate si unde biserica poate sa explodeze numeric dupa imaginatia noastra, despre care spunem ca e credinta…pentru ca e Made in America.


6 comentarii

Zdrobeste (co)chilia izolarii tale

Ascunsi in cochilia firii noastre pacatoase, tindem sa ne izolam constant ori de cate ori ne simtim amenintata firea si constructele mentale pe care ne bazam. Desi in procesul dezvoltarii noastre spirituale ne miscam ca niste melci, avem totusi capacitatea sa ne miscam rapid inspre propria cochilie. Cand auzim chemarea lui Dumnezeu ne miscam cu lenevie, cu mare greutate, cartind deseori si renuntand prea putin la greutatea pe care o taram dupa noi. Dar cand ne cheama firea pacatoasa parca am fi niste masini de curse, devenim dintr-o data un fel de melci cu motor turbo. Greoi spre bine, rapizi spre rau! Ne deschidem prea greu inimile, dar ne inchidem asa de repede sufletele. Am perfectionat, din pacate, asa de mult izolarea si am ajuns sa o justificam asa de bine incat am transformat de multe ori bisericile noastre intr-un fel de (co)chilii, unde fiecare vine si pleaca fara sa aiba treaba cu ceilalti. Straini unii fata de altii, nepasatori la nevoile celor din jur, interesati doar de sucul propriei cochilii pe care ne-o protejam abitir. Nu cred ca exista dezvoltare spirituala fara schimbarea perspectivei fata de izolare!

De ce se izoleaza oamenii?

Unii se izoleaza pentru ca au fost dezamagiti si vor sa se protejeze de atacurile grupului. Lipsa de incredere ii face sa vada lumea doar in alb si negru, dar fara sa isi dea seama ca, de fapt, nu vad lumea decat in negru. Desi instinctul de autoaparare poate fi justificat, solutia la dezamagire nu este izolarea, ci confruntarea. Spune-i celui care te-a dezamagit adevarul, cu blandete, bineinteles, dar spune-i ca te-a dezamagit si vorbeste-i despre sentimentele tale. Confrunta-i pe cei care intentionat te dezamagesc, dar nu te izola, pentru ca izolarea pe fondul dezamagirii va produce in tine numai resentimente si ura. Si nu cred ca exista vreun cancer mai periculos pentru suflet ca ura. Ca o galeata de smoala topita, ura iti va inegri sufletul, iar in timp ura aceasta se va solidifica atat de puternic incat te va paraliza. O dezamagire administrata necorespunzator deschide usa spre cataclisme spirituale. Nu degeaba ne spune Pavel: “Fiecare din voi sa spune aproapelui sau adevarul!” Stia, sfantul apostol, ca un om dezamagit va alege calea minciunii si va ajunge sa urasca. Si, chiar daca se crede victima si ateapta un fel de remuneratie emotionala din partea celor care l-au nedreptatit, cel dezamagit – care alege izolarea! – risca sa se transforme intr-un terorist spiritual, imbracat cu o vesta exploziva plina de ura si rautate. Nimeni nu va sti cand va exploda, dar distrugerile vor fi devastatoare.

Altii se izoleaza pentru ca se simt inferiori si nu se pot integra in grup. Fie ca vorbim de grup religios sau de grup laic, ideea e ca fiecare grup pune un fel de presiune pe ceilalti si incearca sa creeze un fel de sablon comportamental, pe care ceilalti se simt datori sa si-l asume. Cand un individ cu complexe de inferioritate isi da seama ca nu se poate ridica la pretentiile grupului va alege calea izolarii. Nu va intra in incinta grupului, dar se va uita peste gard sa vada ce face grupul. Daca vorbim de biserica, atunci vorbim de oamenii care vin la biserica, dar fara sa isi asume vreun fel de responsabilitate. In afara de a-si da cu parerea pe la colturile gardului – despre ce, cum, cand, unde, de ce – nu sustin viata bisericii in niciun fel si nici nu au partasie spirituala cu ceilalti. Tragedia e ca izolarea intretine si mai mult complexul de inferioritate si il va afunda pe individ si mai mult in lipsa stimei de sine. Doar integrarea intr-un grup care sa te accepte asa cum esti creaza mediul care poate duce la vindecarea de inferioritate. Eu cred ca Biserica este – sau mai bine zis “trebuie” sa fie?! – mediul in care fiecare individ sa se poate simti acceptat si iubit asa cum este.

Altii se izoleaza pentru ca vor sa isi ascunda pacatele si esecurile. Sinceritatea este o virtute pe care Insusi Dumnezeu ne-o cere. Nu exista relatii autentice fara sinceritate si nu exista Biserica autentica daca nu invatam sa fim sinceri. Puterea de a ne asuma pacatele si esecurile este, probabil, una dintre cele mai puternice dovezi ale cresterii in evlavie si sfintenie. Maturitatea spirituala nu este determinata de cata vechime ai pe calea Domnului sau de cata cunostinta ai – bineinteles, comparandu-ti arhiva de informatii cu a celorlati – ci de modul in care iti accepti esecurile. Esti copil la minte daca peste pampersul murdar – scuzati-mi comparatia – pui un alt pampers curat ca sa nu se vada ce ai pe dedesupt. Se prea poate sa nu se vada de la distanta ca pampersul ti-e murdar, dar cand cineva se va apropia de tine iti va simti murdaria. Si da, ca sa nu te simta murdar te vei izola si vei fugi de relatiile cu ceilalti. Ii vei lasa sa te vada doar de la distanta, doar intrezarindu-ti imaginea pe care o vei cosmetiza cat mai bine, dar orice apropiere de ceilalti te va speria, caci apropierea dezvaluie mirosul pe care il porti. Apropiindu-ne unii de ceilalti nu descoperim doar o imagine mai clara a celorlalti, dar le descoperim si mirosul sufletului, un miros care poate duce la viata, atunci cand sufletul e curat si iubitor de Dumnezeu, sau, din nefericire, un miros care va duce spre moarte, cand sufeltul e rau si urator de frati.

Cand ne izolam pentru a ne ascunde esecurile deschidem, de fapt, usa spre gura iadului si orice progres spiritual va fi blocat. Tot ce vom incerca sa facem va fi artificial si fara efect. Ne vom intoarce de fiecare data in acelasi punct, repetand acelasi ciclu obsedant de cadere – ridicare – cadere – ridicare, dar fara a avea biruinta asupra lucrurilor cu care ne confruntam. E ca si cum am incerca sa tratam cancerul cu ceai de menta. La fel de absurd e sa credem ca putem sa fim pe placul Domnului izolandu-ne de ceilalti si ca putem lupta doar de unii singuri pentru sfintirea noastra sau pentru inaintarea Bisericii. Aceasta este amagirea diavolului care se foloseste de mandria noastra. Da, ne izolam pentru ca suntem mandri si egoisti, rai si infatuati si nu ne place calea smereniei si a zdrobirii, care e calea comunitatii, a exteriorizarii, a partasiei sfinte.

In asa fel ne-a facut Dumnezeu incat nu putem creste in izolare, nu putem birui inchisi in cochiliile noastre si nici nu putem inainta tarandu-ne propriile poveri pe drumul greu al crucii. Avem nevoie de ceilalti si pentru asta trebuie sa iesim din izolare.

De analizat: Psalmul 32 si Psalmul 51


20 comentarii

Amvonul si maimutareala

Maimutareala de la amvoane este o ofensa adusa predicarii crestine. Nu spun ca a folosi ironia sau gluma este prin definitie gresit – totusi, v-ati gandit vreodata de ce ne este greu sa identificam glumele pe care le-a spus Hristos? – dar a transforma amvonul intr-o scena de unde un comediant expune Evanghelia este de-a dreptul rusinos. Din pacate avem si noi destui “one-man show”.

Tragedia rezulta si din celebritatea pe care ti-o aduce maimutareala, celebritate pe care predicatorii – comedianti o cauta cu aviditate. Ma intreb cine sunt mai vinovati: predicatorii – comedianti care isi vor primi rasplata sau masele de oameni care se hranesc cu divertisment ieftin si daunator?

Vazand saptamana asta maimutareala unui predicator care e deja celebru prin bisericile romanesti din Anglia – si mai ales pe youtube – mi-am adus aminte cat de mult cautam, in tineretea mea naiva, predicatorii care ma faceau sa rad la predica. Mi-am adus aminte, cu rusine chiar, de multe dintre discutiile de dupa biserica, in care relatam tot felul de situatii hazlii – in care tampenia pocaitilor era pe larg celebrata – pe care le auzeam de la unii si de la altii. In acest repertoriu al pocaitilor, fratele Tanta de la Cluj era mare vedeta, prorociile contrafacute de asemenea si nu mai vorbesc de erorile gramaticale si dezacordurile predicatorilor. Contribuiam si noi, vartos, la repertoriul de glume ale pocaitilor si le foloseam in predicile si indemnurile noastre. Si oamenilor le placeau glumele, le placeau rasetele si plecau acasa mai bogati in exemple si ilustratii comice, dar saraci in Cuvant si goi de Adevarul care sa le schimbe vietile.

Predicarea este o slujba dumnezeiasca, este un mijloc prin care mantuirea ajunge la oameni, caci prin auzirea Adevarului se naste credinta. Este un sacrilegiu sa transformam predicarea Evangheliei in maimutareala ieftina. In cel mai fericit caz, glumele sanatoase si exemplele comice de bun simt ar trebui sa fie doar niste condimente discrete, care sa destinda atmosfera, in niciun caz felul principal pe care-l servim oamenilor in cautare de Adevar.

Nu imi pot explica cum se poate ca mesajele unui predicator comediant – ca cel la care m-am referit si despre care intentionat nu am dat detalii – pot avea mai multe accesari pe youtube ca, de exemplu, emisiunea “50 de minute cu Plesu si Liiceanu”? Ma intreb daca nu cumva ne aflam intr-o pepiniera a prostiei unde singurele (non)valori pe care vrem sa le promovam sunt bascalia si maimutareala, chiar daca le imbracam in salopete crestine.

E vina predicatorilor, fara doar si poate, dar e si vina noastra, caci le facem raiting si ii promovam de dragul imbogatirii repertoriului de glume pocaiesti. Si, in timp ce repertoriul de comedie se imbogateste, viata spirituala a bisericilor noastre saraceste si se dilueaza.

Va provoc, pe voi cei ce cititi aceste randuri, sa va avertizati pastorii care invita astfel de comedianti la voi in biserica si sa le spuneti ca maimutareala nu este o calitate a slujitorului si ca voi vreti sa-L vedeti pe Hristos in Adevarul pe care predicatorul il transmite. Nu va hraniti cu roscovele din troaca lor, mergeti la izvorul datator de viata al Adevarului si acolo sa va gasiti desfatarea! Opriti voi maimutareala din bisericile voastre, ca sa nu deveniti, la randul vostru, niste maimutoi vrednici de mila!


2 comentarii

Calea rastignitilor

Dietrich Bonhoeffer spunea ca atunci cand Hristos invita pe cineva la EL, il cheama sa vina si sa moara! In calitate de preoti ai lui Dumnezeu avem autoritatea ca, la randul nostru, sa aducem jertfe duhovnicesti lui Dumnezeu, cum a facut Hristos, Marele nostru Preot.

Dar ce fel de jertfe suntem chemati sa aducem?

Scriptura prezinta mai multe tipuri de jertfa, printre care: lauda buzelor noastre, darnicia noastra (despre darnicie Biblia spune ca jertfe ca acestea ii plac Domnului), implicarea in lucrarea lui Dumnezeu, etc. Dar Romani 12: 1 ne porunceste sa ne aducem pe noi insine ca jertfa. Pavel nu ne cere sa ne rastignim trupul de carne – din pacate unii au interpretat literal versetul acesta – caci chiar daca ar curge sange, sangele nostru nu ar putea spala niciun pacat. Ni se cere sa rastignim firea pamanteasca, natura pacatoasa, poftele care se razboiesc in madularele noastre. Ni se cere sa omoram pacatul din madularele noastre. Ni se cere sa acceptam un drum pe care a mers Insusi Mantuitorul Isus: drumul care duce spre propria noastra rastignire.

Hristos ne-a spus ca “Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze.” Ce reprezinta, din aceasta perspectiva, urmarea lui Hristos? Un drum spre moarte. Va sa zica, daca nu ma apropii zilnic de moartea naturii mele pacatoase inseamna ca nu ma aflu pe drumul cel bun, caci drumul cel bun este drumul mortii, al jertfei si al pierderii totale. Acesta este unul dintre cele mai uimitoare paradoxuri ale crestinismului: ca sa castigi totul trebuie sa pierzi totul!

Dar diavolul e asa de smecher incat ne-a deviat atentia de la cea mai importanta preocupare a credinciosului – sa invatam sa pierdem totul pentru a castiga totul! – si ne-a facut sa umblam dupa cai verzi pe pereti. Ne-a facut sa uitam voia lui Dumnezeu, care implica rastignirea propriei naturi pacatoase si scoate in evidenta voia noastra care cere, cu nesat, rastignirea altora. Ne baga in cap – subtil, cum numai diavolul stie s-o faca! – ideea ca suntem, cumva, datori sa-i rastignim pe altii, dar nu pe noi insine. Si asa se face ca, de multe ori, crestinii nu fac altceva decat sa-si urmareasca semenii si, cand sunt la pamant, sa-i tintuiasca pe o cruce cioturoasa. De multe ori se lucreaza in echipa. Unul are o cruce, altul cuiele si ciocanul, iar altul sulita. Echipa de rastignitori intervine prompt si eficient in orice situatie de criza. Biblia ne spune sa vorbim intre noi cu psalmi si cu cantari de lauda, iar noi, crestinii, ne dam cu crucile in cap si ne impungem cu sulitele vorbelor nechibzuite. Ce cale ciudata am ajuns sa urmam?!

Este vai si amar de cei ce cad in mainile rastignitorilor! Sa va fereasca Dumnezeu de cruzimea cu care proprii frati sunt in stare sa va rastigneasca! Dar vai si amar va fi de ei, de rastignitori, cand intr-o zi Rastignitul de pe Golgota va veni pe nori de slava si le va spune: v-am poruncit sa va duceti propria cruce, nu sa-i rastigniti pe altii. V-am poruncit sa va aduceti pe voi insiva ca jertfa, nu pe altii. Afara! Nu sunteti vrednici de Imparatia Mea. Afara! Caci afara sunt toti cei ce i-au rastignit pe altii, dar nu s-au rastignit pe ei insisi!

Ce esti tu? Un rastignit sau un rastignitor?


19 comentarii

Putea Isus Hristos sa pacatuiasca?

Unirea celor doua naturi in Hristos este o taina – aceasta a fost pe larg dezbatuta in istoria gandirii crestine si a dus la multe controverse in Biserica – pentru ca discutam despre lucruri pe care mintea noastra nu le poate intelege pe deplin. Cu toate acestea, trebuie sa intelegem ca Isus Hristos nu a fost un rezultat al unirii Fiului lui Dumnezeu cu un trup uman, ceva intre Dumnezeu si om, un fel de semizeu. Isus nu a avut doua pesonalitati, una divina si una umana. A avut o singura personalitate si noi trebuie sa identificam care a fost aceasta. Cine a fost persoana pe care noi o numim Isus Hristos?

Noi spunem, de obicei, ca natura divina a locuit in natura umana, dar Biserica primara – prin parintii bisericii – a inteles ca natura umana locuieste in natura divina. In felul acesta s-a incercat sa se evite confuzia, pe care au facut-o unii, de a crede ca Isus a fost (doar) un om locuit de Dumnezeu. Isus nu a fost un om locuit de Dumnezeu, El a fost Dumnezeu care S-a facut om. Nuanta aceasta este importanta! Dumnezeu Fiul a adaugat, astfel, la natura Sa divina si natura umana. In felul acesta, Dumnezeu Fiul a putut avea si o natura divina, la fel ca a Tatalui si a Duhului Sfant, dar si o natura umana, la fel ca a noastra, dar fara pacat. Chiar daca S-a limitat pe Sine Insusi, El nu S-a anulat pe Sine Insusi. El a ramas Dumnezeu, chiar daca si-a asumat natura umana. Biserica primara a inteles ca Persoana care a trait pe pamant a fost Dumnezeu Fiul, care S-a facut trup pentru a ne mantui. Intrebarea “cand a realizat Isus ca este Fiul lui Dumnezeu?” nu este corecta. Ea pleaca de la premisa ca in Isus au fost doua personalitati distincte, una umana si una divina, facandu-se, astfel, confuzie intre natura lui Hristos si persoana lui Hristos. Chiar daca a avut o minte omeneasca si un trup omenesc, El a fost intotdeauna Dumnezeu Fiul si niciodata nu a incetat sa fie constient sa Sine Insusi. Noi afirmam, de obicei, ca in Hristos nu au fost doua persoane, ci o singura persoana – Dumnezeu Fiul – care s-a manifestat in doua naturi, una umana si una divina.

Dar care e diferenta dintre natura si persoana?

Natura reprezinta un set de caracteristici, de atribute, de instincte chiar. Persoana reprezinta fiinta, cine suntem noi cu adevarat. Noi nu suntem natura noastra, noi suntem persoana noastra. Pavel surprinde foarte bine ideea aceasta in Romani 7. In v18 el spune: “ Stiu in adevar ca nimic bun nu locuieste in mine, adica in firea mea pamanteasca – asta e natura umana, care a cazut sub robia pacatului – pentru ca ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar nu am puterea sa-l fac.” Cine are vointa sa faca binele? In niciun caz natura umana, ea e roaba pacatului, ea actioneaza instinctual, animalic. Persoana vrea sa faca binele. Fiinta care poarta chipul lui Dumnezeu si care e prinsa in acest trup de moarte, in aceasta natura vanduta pacatului. Pavel numeste Fiinta, Persoana, “omul din launtru”, Romani 7:22, iar natura este numita “omul de afara”. Tragedia este ca natura umana, dominata de pacat, ajunge sa cucereasca Persoana, care are intentii bune, care poarta chipul lui Dumnezeu, dar care sfarseste in robia naturii pacatoase. In Romani 7:17, Pavel spune: “Si atunci, nu mai sunt eu – Persoana – cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste in mine – natura pacatoasa”. Singurul care ma poate elibera de natura mea corupta e Duhul lui Dumnezeu (vezi Romani 8) a carui putere ma poate ridica deasupra naturii pacatoase. Singura conditie care se cere e ca eu, Persoana, sa umblu dupa indemnurile Duhului si nu dupa indemnurile firii pamantesti, adica ale naturii. Lupta aceasta este mai apriga decat putem explica, dar nu exista alta cale de a ne ridica deasupra naturii umane fara prezenta Duhului in noi.

Revenind la Hristos, noi spunem asa: Persoana lui Hristos a fost Dumnezeu Fiul, care a avut o natura umana fara pacat, dar pe care diavolul a incercat s-o corupa. Isus a avut un trup asemanator cu trupul lui Adam inainte de cadere, adica fara pacat, dar nu a fost o persoana cum a fost Adam, capabila sa aleaga raul. Persoana a fost Dumnezeu Fiul, iar Dumnezeu Fiul nu putea alege sa pacatuiasca, chiar daca a trait intr-o natura umana si S-a autolimitat pentru a se putea identifica cu noi.


6 comentarii

Este Hristos singura Cale catre Dumnezeu?

Imi aduc aminte de discutiile extrem de interesante pe care le aveam cu colegii mei – la fel de novici ca si mine – de la teologie. Una dintre intrebarile cu care ne-am confruntat multe ore, in multe seri, a fost aceasta: “cum vor fi mantuiti oamenii care nu il cunosc pe Hristos?” Dupa vreo 20 de ani, timp in care am putut sa-mi sedimentez multe doctrine, incerc un raspuns la aceasta intrebare.

De cele mai multe ori raspunsul la aceasta intrebare este sentimental, nu biblic. Cum poate un Dumnezeu drept sa trimita pe cineva in iad, daca nu a auzit de Hristos? Logica teologiei sentimentale e ca Dumnezeu nu poate sa faca asta, ca doar e drept si daca ei nu au avut sansa sa auda de Hristos inseamna ca vor fi mantuiti altfel. Se introduce, astfel, o alta cale de mantuire, de care beneficiaza cei care nu au avut sansa sa auda de Hristos. Si cum vor fi ei mantuiti? Pai daca au facut binele care le-a fost revelat in natura, in constiinta si in istorie. Adica prin faptele lor bune, in functie de cantitatea revelatiei.

Cred ca aceasta teorie este cladita pe un fel de surpatura interogativa. Se pune o intrebarea corecta “cum vor fi mantuiti?”, dar se omite intrebarea de baza, cea mai importanta: ce inseamna, de fapt, sa fii mantuit? Cei mai multi dintre cei care accepta si alte cai de mantuire, in afara lui Hristos, o fac pentru ca ei isi inchipuie mantuirea ca pe o rasplata a binelui, in consecinta raiul, ceea ce implica scaparea de focul iadului. Modul acesta reductionist de abordare a mantuirii a dus la multe erori de interpretare a Bibliei. Mantuirea nu e un cec in alb care iti garanteza intrarea libera in toate sferele ceresti.

In Noul Testament, mantuirea inseamna RELATIE cu Dumnezeu – si aici se deosebeste crestinismul de toate celelalte religii – de aceea ea este o experienta temporala si spatiala, dar si un proces care tine toata viata. Este o stare de fapt – acum si aici suntem mantuiti! – in care intram prin credinta si har, dar este, in acelasi timp si o relatie in care trebuie sa ramanem permanent – pana la capat, pana la sfarsit! – cu ajutorul Duhului Sfant care locuieste in noi. A fi mantuit nu inseamna a lua o nota de trecere la examen, ci inseamna sa intram intr-o relatie de partasie cu Sfanta Treime. Fara ideea de relatie, tot ce spunem noi despre mantuire este pura speculatie.

Putem intra noi in aceasta relatie cu Sfanta Treime altfel decat prin Hristos? NU! Nu exista nicio alta cale de a intra intr-o relatie cu Sfanta Treime decat prin Isus Hristos. Din punctul acesta de vedere, crestinismul este de un fundamentalism strigator la cer. Fara compromis, fara negociere, fara sa cedeze macar un centimetru, excluzand toate religiile si toate filozofiile, crestinismul afirma cat se poate de radical: Hristos este Singura Cale spre Dumnezeu, in afara Lui nu este mantuire. Vezi spre aprofundare: Ioan 14:6; Ioan 17:3; Fapte 4:12; 1Timotei 2:5.

Dar de ce spunem noi ca Hristos e singura Cale, Singurul Mantuitor?

In primul rand pentru ca este Singurul care ne poate reprezenta inaintea lui Dumnezeu. Nici un om nu poate sa stea in numele umanitatii si sa o reprezinte inaintea lui Dumnezeu in afara de Hristos, Singurul om fara pacat, Singurul care a implinit toata Legea lui Dumnezeu si care a satisfacut toata dreptatea lui Dumnezeu. Ascultarea Lui a devenit ascultarea noastra, iar dreptatea Lui ne-a fost transferata noua, pentru ca El este originea noii umanitati, al Doilea Adam, Fiul Omului (vezi: Romani 5:18 – 19). Fara Hristos, umanitatea ramane in vechiul Adam, in neascultare, in pacat si in moarte. Doar prin Hristos umanitatea se poate elibera de vechea ei natura si poate fi, prin nasterea din nou, adusa intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu.

In al doilea rand, pentru ca doar Isus Hristos a murit pentru pacatele noastre. Fara varsare de sange, ne spune Scriptura, nu este iertare de pacate, iar Isus si-a varsat sangele pentru a obtine iertarea pacatelor noastre. Pentru ca ne-a iubit, Dumnezeu se face om si moare in locul nostru. Cum putem crede noi ca exista si alta Cale spre Dumnezeu in afara de Hristos? Pai ce rost avea sa moara Fiul lui Dumnezeu daca ar fi existat si alta cale de mantuire in afara de propria-I moarte? Din respect pentru Dumnezeu, care a sacrificat TOT ce aveam pentru mantuirea noastra, nu putem accepta si alte cai de mantuire, indiferent ce implicatii morale si spirituale rezulta din refuzul acesta.

Suportand pe cruce intreaga grozavie a pacatului omenirii, Hristos il absoarbe in Sine Insusi si il dizolva. EL se incarca cu pacatele noastre pentru a le putea ispasi, adica pentru a le anula. Le absoarbe in trupul Sau nevinovat si le spala cu sangele Sau nevinovat. Din perspectiva ispasirii, Hristos este Unicul! Nimeni nu ar fi putut face asta. Datoria noastra fata de Dumnezeu trebuia, cumva, platita. Si cum poate plati o omenire pacatoasa datoria fata de un Dumnezeu Sfant? Prin intrupare, Dumnezeu rezolva aceasta dilema: Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat si om cu adevarat, nascut din fecioara Maria, ca reprezentant al omenirii, ca al doilea si ultimul Adam plateste datoria omenirii. Dumnezeu mantuieste omenirea prin moartea propriului Sau Fiu. Aceasta a fost Singura cale posibila de mantuire si acesta e mesajul pe care noi, crestinii il ducem pana la marginile lumii: in nimeni altul nu este mantuire, decat in Isus Hristos, Mantuitorul nostru. Daca acceptam alta cale, baza crestinismului se prabuseste, Hristos a murit in zadar.

Nu au decat sa se supere musulmanii pe noi si sa puna cate bombe vor ei. Evreii se pot supara si ei, dar nu ne pasa. Budistii n-au decat sa se revolte, noi proclamam ceea ce spune Scriptura: nu exista alta cale spre Dumnezeu decat prin Isus Hristos! Iar intr-o zi, cand Dumnezeu isi va incheia socotelile cu omenirea pacatoasa, “…in Numele lui Isus se va pleca orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamant si de sub pamant si orice limba va marturisi spre slava lui Dumnezeu Tatal, ca Isus Hristos este Domnul.” (Filipeni 2: 10-11) Da, ati citit bine. Orice genunchi si orice limba. Mohamed se va pleca in fata lui Hristos, Buda se va pleca in fata lui Hristos si Moise se va pleca in fata lui Hristos. Brahmani, shamani, vrajitori, magicieni, filozofi, preoti, imami si chiar insusi diavolul cu toti demonii lui, intr-o zi se vor pleca in fata lui Hristos si vor marturisi ca doar El, Isus Hristos este Domnul.

Cum vor fi mantuiti cei care nu au auzit de Hristos? Dumnezeu isi rezerva dreptul de a decide cu privire la destinul vesnic al oamenilor, dar ceea ce stiu e ca nu exista alta cale de mantuire in afara de Hristos.


18 comentarii

Sunt liber sa consum alcool sau nu?

In Romania, cei mai multi penticostali cred ca abstinenta de la alcool este ceruta de Scriptura. Cel putin aceasta este directia in care merg cele mai multe biserici si, chiar daca sunt si penticostali care mai consuma alcool, asta nu inseamna ca la noi e “dezlegare” la alcool. Argumentele sunt diverse si discutia poate fi de-a dreptul interesanta, pentru ca Scriptura vorbeste si despre consumul moderat de alcool, dar si despre abstinenta totala. Desi aceste doua puncte de vedere par ca se exclud reciproc, ambele pot fi sustinute cu versete din Biblie. Betia este vehement condamnata si Scriptura ne spune ca niciun betiv nu va intra in Imparatia cerurilor. In cele din urma, cand vine vorba de alcool, alegerea este a fiecaruia dintre noi si fiecare vom suporta consecintele alegerilor noastre.

Uneori am observat cu mirare ca cei care consuma alcool au tendinta de a-i dispretui pe cei care nu consuma si sa-i considere mai slabi in credinta, legalisti sau imaturi spirituali, ca si cum maturitatea spirituala ar depinde de cate pahare poti trage la masea. Nu am reusit inca sa depistez legatura dintre alcool si maturitatea spirituala si nici ce legatura ar exista intre aburii alcoolului si discernamantul spiritual. In nici un caz nu cred ca cei care consuma alcool se pot considera superiori celorlalti, ca si cum ei ar avea libertate spirituala mai mare, pe cand ceilalti ar trai sub reguli prea rigide.

Am fost intrebat de mai multe ori de ce nu consum alcool. Am raspuns de fiecare data ca aceasta este alegerea mea, ca mi-am insusit un mod de viata pe care nu il impun altora, dar pe care mi-l pot argumenta destul de convingator, daca interlocutorul meu este dispus sa ma asculte. Realitatea este ca cei care iubesc alcoolul (chiar si in doze moderate!) au tendinta sa se auda doar pe ei insisi.

Sunt cel putin doua pasaje in Sfanta Scriptura peste care nu pot trece cu usurinta. Primul se gaseste in Levetic 10: 8 – 11. Doi fii ai lui Aaron, Nadab si Abihu tocmai murisera inaintea Domnului, pentru ca au luat foc strain si l-au pus pe altar. Au facut tamaierea altarului in batjocura – probabil pentru ca erau beti – de aceea Dumnezeu vine cu “o lege vesnica” pentru semintia preoteasca: cand veti intra in cortul intalnirii sa nu beti nici un fel de bautura alcoolica, ca sa nu muriti. Argumentele lui Dumnezeu sunt extrem de puternice: ca sa puteti deosebi ce este sfant de ce este nesfant si sa aveti autoritate atunci cand veti invata Legile Domnului. Pe baza acestui text putem spune ca alcoolul iti afecteaza discernamantul spiritual si iti diminueaza autoritatea in predicare. Si daca veti sari repede sa-mi spuneti ca Luther era un mare bautor de bere inseamna ca nu ati inteles ce spune textul. Luther a fost si un mare dusman la anabaptistilor si, totusi, nimeni nu il urmeaza pe calea violentei. De ce sa nu imitam exemplul pastorului Liviu Olah care a interzis consumul de alcool in Biserica Baptista Emanuel Oradea? Si, din cate am inteles, chiar si astazi, una dintre conditiile ca sa fii membru acolo este sa nu consumi alcool. Oricum am privi problema, se pare ca pentru slujitori este recomandat sa se infraneze de la consumul de alcool, ca sa poata deosebi lucrurile spirituale si sa poata fi un bun exemplu pentru ceilalti.

Al doilea text este in 1Timotei 5:23. Textul este binecunoscut de catre cei care sustin consumul de alcool, pentru ca, printre altele, el spune: “sa iei si cate putin vin…” Sa nu uitam, totusi, ca textul acesta prezinta o regula si o exceptie. Exceptia este data de “desele tale imbolnaviri”. Indiferent ce probleme de sanatate ar fi avut Timotei la stomac, recomandarea lui Pavel avea scop medical. Pavel nu recomanada “putin vin” pentru placerea personala sau pentru ca fripura de porc aluneca mai bine cu un pahar de vin rosu alaturi. Regula – eu m-am intrebat de ce pana acum niciunul dintre cei cu care am discutat nu s-a sinchisit sa-mi raspunda – este prezentata in prima parte a versetului: “Sa nu mai bei numai apa…” De ce ii spune Pavel asta? Mie mi se pare evident ca Timotei consuma doar apa, probabil la recomandarea lui Pavel care, la randul lui consuma doar apa. Daca iubesti alcoolul si vrei, pe baza acestui verset, sa inlocuiesti apa cu vinul sau cu berea, cu siguranta nu ai inteles ce vrea sa spuna apostolul Pavel. Textul acesta este pentru abstinenta totala de la alcool, nu pentru consumul moderat.

Dar ce facem cu nunta din Cana? Desi textul pare ca reprezinta o dezlegare clara la alcool, ei bine, trebuie sa stiti ca nu este. Apostolul Ioan prezinta o serie de minuni – mai putine decat ceilalti apostoli – care au de a face in principal cu descoperirea dumnezeirii lui Isus (vezi Ioan 20:30-31). Dupa minunea din Cana, Ioan ne spune ca Isus “si-a aratat slava”. Lucrul acesta nu poate fi inteles daca nu cunoastem ce asteptari mesianice aveau evreii. Venirea lui Mesia era asociata cu abundenta, cu veselia, cu sarbatoarea, cu nimicirea mortii, cu eliberarea si mantuirea poporului. ISAIA 25:6-9 este textul pe care il implineste Hristos la nunta din Cana si chiar si atunci cand inmulteste painile, oferindu-le belsug. EL le ofera belsug si veselie pentru ca aceasta era asteptarea lor. Isus a transformat apa in vin pentru a le demonstra ca El, Isus din Nazaret este Mesia cel profetit in vechime, Cel care aduce belsugul. Pentru ei a facut Isus minunea, ca sa creada – si ucenicii au crezut si au declarat ulterior ca EL este Mesia – nu pentru noi, ca sa avem dezlegare la alcool si sa ne jucam cu propriile limite.

Foarte ciudat e si faptul ca imediat cautam sa aplicam experienta din Cana sau recomandarea lui Pavel cu “putin vin”, dar alte cerintele ale lui Hristos – de exemplu: “du-te si vinde tot ce ai” si “nu va strangeti comori pe pamant” – suporta deseori interpretarea noastra. De ce? Pentru ca de cele mai multe ori alegem sa aplicam doar ceea ce este confortabil si placut pentru firea noastra pamanteasca.

Nu trebuie sa existe dispret intre crestinii care consuma “putin” alcool si cei care nu consuma de loc. Ambele tabere au nevoie de lumina Duhului si de calauzirea Lui. Dar suntem gata sa Il ascultam pe Dumnezeu chiar daca asta implica renuntarea la unele placeri care pun asa de usor stapanire pe noi?

Argumentele pro sau contra consumului de alcool depind foarte mult si de contextul social in care ne gasim, de aceea nu cred ca trebuie sa stabilim reguli universale pentru toate comunitatile. Suntem chemati sa fim o marturie vie pentru oameni, o Evanghelie citita de toti. Daca asta inseamna sa ne purtam aspru cu trupurile noastre si sa alegem un stil de viata mai rigid, atunci asa sa fie. In dreptul meu, eu am ales. Prefer sa beau numai apa … apa din Alpi.

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 191 other followers