Laurentiu Balcan


Lasă un comentariu

De ce a facut Isus semne si minuni? (continuare)

4. Pentru a arata MILA. Matei 20: 30-34; Marcu 1: 40-42

Hristos a facut cele mai multe minuni din mila. I-a fost mila de persoanele care au strigat catre El si le-a vindecat. Mantuitorul nu a stat sa analizeze cantitatea de credinta sau intensitatea ei, ca un contabil chitibusar. Parintele Steinhardt spune ca “atunci cand da, Dumnezeu da boiereste”. Si Hristos a vindecat boiereste, cu larga inima.

Pentru Hristos minunile erau o facere de bine, o manifestare a bunantatii Sale. Nu putea trece napasator pe langa cei care erau in suferinta, pentru ca EL a venit sa poarte suferintele noastre, a venit sa ia asupra Lui neputintele noastre, De ce vindeca Hristos? Pentru a implini Scriptura care zice: “El a luat asupra Lui neputintele noastre si a purtat boalele noastre.” Matei 8:14 – 17.

Nu ni se spune nicaieri ca Isus ar fi suferit de vreo boala, dar intelegem din Scripura ca Isus a experimentat toate bolile. Cum? Identificandu-se cu bolnavii. Intre Isus si bolnavi a exista un transfer de forte extraordinar. Bolnavii i-au dat bolile pe care le aveau, iar Isus le-a dat puterea Sa vindecatoare. Luand asupra Lui bolile noastre, Isus a fost si orb, si mut, si surd, si paralitic, si garbov, a avut friguri si lepra si toate bolile de care i-a vindecat pe oameni. Interactionand cu bolile oamenilor, Isus le-a cunoscut durerea, dezamagirea si neputinta si pentru ca era plin de mila, pe multi dintre ei i-a vindecat.

M-am intrebat de ce, uneori, metodele lui Hristos de vindecare sunt iesite din comun? Exista, de exemplu, in Marcu 7: 32-37 o vindecare foarte ciudata. Isus ii pune mutului degetele in urechi si ii atinge limba cu scuipatul lui. Aceasta scena arata un transfer de forte uimitor intre Hristos si bolnav. Atingandu-se in felul acesta de el, Isus ii preia boala si ii ofera puterea Sa. Atingerea fizica inlesnea declansarea de forte spirituale nebanuite. Nu la voia intamplarii Isus se atinge de bolnavi.

Atingerea fizica declaseaza un fel de explozie emotionala si spirituala. Prin atingerea fizica tu ii spui celuilalt ca nu trebuie sa fie singur, ca iti poate da o parte din durerea lui si ca esti gata sa porti povara lui.

5. Pentru a rasplati credinta oamenilor in Dumnezeu, Marcu 2:5; Marcu 11:22-24;

Aduceti-va aminte de credinta sutasului care mijloceste pentru robul lui. Isus se mira de ea si spune ca nici in Israel nu a gasit o credinta asa de mare. Cand Dumnezeu vede o credinta care sfindeaza orice logica nu poate sa nu o rasplateasca. Este atat de incantat de credinta deplina, impotriva logicii, incat intervine in mod miraculos. Asta nu inseamna ca toti cei care sunt bolnavi si cred din toata inima vor fi automat vindecati. In cazul acesta credinta nu ar fi o rasplata, ci o moneda de schimba. Pe taram spiritual, lucrurile nu functioneaza dupa formula 2 plus 2 egal cu 4. Un mare om al credintei – Pavel – a fost de cateva ori in anticamera mortii. Si nu din cauza lipsei de credinta, ci din pricina faptului ca deasupra credintei noastre sta voia lui Dumnezeu. Nu credinta noastra e suverana, ci voia lui Dumnezeu. Suntem chemati nu doar sa traim prin credinta, ci si prin har. Uneori credinta se supune harului si nu pretinde nimic deasupra harului, pentru ca harul ne este intotdeauna indeajuns.

Omul care crede se abandoneaza in mana lui Dumnezeu si accepta voia Lui, indiferent de ce va alege Dumnezeu sa faca. Ciudatenia credintei – vezi Ioan 20: 29 si 1Petru 1:8 – este ca adevarata credinta nu are nevoie de dovezi fizice, materiale, desi uneori ele sunt implicite. Credinta accepta voia lui Dumnezeu “impotriva oricarei nadejdi”.

Sunt momente in umblarea noastra cu Dumnezeu cand minunile au un rol mai accentuat, dar rolul lor se va estompa in timp, pentru ca trebuie sa ajungem la stadiul in care sa credem “fara sa vedem” si sa avem nadejde impotriva evidentelor. Chiar si atunci cand Dumnezeu pare sa fie mut si nu vrea sa ne raspunda noi trebuie sa credem. Chiar si atunci cand ni se pare ca Dumnezeu ne-a abandonat si parca ne gasim intr-un intuneric impenetrabil, noi trebuie sa credem in cuvantul Celui ce nu poate minti.

Au loc si astazi minuni? Cu siguranta ca da! Hristos ne arata ca minunile fac parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu, dar tot El ne spune sa credem chiar daca nu vedem minuni.


Un comentariu

De ce a facut Isus semne si minuni?

Exista cel putin doua extreme teologice cand abordam lucrarile miraculoase astazi. Sunt unii care spun ca Dumnezeu ne vindeca ori de cate ori dorim noi si ca daca avem credinta ni se garanteaza sanatate, prosperitate, putere, intaietate si tot ce vrem noi. Apoi sunt cei care spun ca semnele, minunile si darurile supranaturale nu mai exista, ca nu mai sunt importante si ca nu trebuie sa le mai cautam. Eu cred ca o analiza serioasa a Scripturilor – bazata pe o exegeza corecta si pe o intelegere onesta a realitatii – ne va duce la concluzia ca semnele si minunile fac (inca) parte din manifestarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, ca ele sunt o manifestare a milei Lui desavarsite fata de noi si un mod de a rasplati credinta celor ce se arunca nebuneste in bratele Sale. Ar trebui sa ne concentram viata pe semne si minuni? Nu! Si in niciun caz nu trebuie sa le vindem oamenilor iluzii si neadevaruri in numele credintei, pe care o folosim, de multe ori, ca pe o moneda de schimb cu care speram sa “cumparam” de la Dumnezeu tot ce ne dorim noi pentru viata aceasta.

Ca sa intelegem rolul semnelor si minunilor astazi trebuie sa raspundem la o intrebare peste care nu avem voie sa trecem: care a fost rolul semnelor si minunilor in lucrarea Domnului Isus? Daca raspundem corect la aceasta intrebare vom raspunde corect si la intrebarea daca semnele si minunile mai sunt necesare astazi. Ca sa contextualizam discutia va rog sa cititi toate referintele biblice pe care le voi prezenta.

De ce a facut Isus semne si minui?

  1. Ca ucenicii Lui sa creda in El. Ioan 2:11; Ioan 11: 11-15; Ioan 20:30 etc.

Pentru ucenici, minunile nu aveau rolul de a-i conduce la mantuire, ci aveau rolul de a-i convinge ca ceea ce au primit de la Hristos este autentic, ca invatatura Lui Hristos este de la Dumnezeu. Pavel ne spune ca “iudeii cer minuni”, iar Hristos le-a aratat minuni ca sa-i convinga ca EL este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Sunt mai multe semne si minuni – schimbarea la fata, umblarea pe mare, potolirea furtunii etc – pe care Hristos le-a facut doar in prezenta ucenicilor Sai. Pentru Hristos, minunile implica o oarecare intimitate. Ele nu sunt acte teatrale menite sa faca rating si sa stranga, astfel, noi adepti. Avem de-a face cu o manifestarea intima a prezentei lui Dumnezeu care ii vizeaza doar pe ucenici. Sunt, de asemenea, mai multe cazuri de vindecari in Evanghelii pe care Isus le vrea “secrete” si, drept urmare, le spune oamenilor: vedeti sa nu spuneti la nimeni! Lucrul acesta ar fi imposibil astazi, mai ales cand vrem sa mediatizam cam tot ce ni se pare miraculos. Problema e ca de cele mai multe ori mediatizam minunile nu ca sa proclamam slava si puterea lui Dumnezeu, ci pentru a arata ca “secta” noastra e mai buna decat a celorlati, ca noi suntem cumva mai aproape de Centru, de Sursa, mai autentici, deci adevaratii credinciosi.

De ce a ingaduit Hristos ca Lazar sa moara? Ca ucenicii Lui sa creda in puterea lui Hristos de a da viata si sa nu se indoiasca de faptul ca Hristos va invia la randul Lui. Dar iata ca, dupa atatea minuni, ucenicii tot s-au indoit de Hristos si s-au lepadat de El. Teoria ca daca se vor face mai multe minuni credinta oamenilor in Dumnezeu va fi mai puternica trebuie bine rumegata. Ucenicii au vazut minuni de tot felul, au facut minuni la randul lor si tot s-au indoit de Hristos. Minunile intaresc credinta doar acolo unde exista disponibilitatea de a crede – adica sa VREAU sa cred – si mai ales dorinta de a renunta in favoarea voii lui Dumnezeu. Degeaba esti inconjurat de minuni daca nu vrei sa te pocaiesti. Daca tie iti place lumea aceasta si nu vrei sa te pocaiesti nu vei crede (vezi Romani 2:4-5)… chiar daca se va scula cineva dintre cei morti. Credinta implica zdrobirea vointei tale si a eului tau. Nu exista credinta adevarata fara capitulare absoluta, caci fara renuntare deplina nu poti crede!

In viata ucenicilor minunile au avut si rolul de a le zdrobi eul pacatos si de a-i face sa accepte voia lui Dumnezeu pe deplin. Ele au functionat ca o presa care a stors pana si ultima incredere in puterea omeneasca.

  1. Pentru a confirma Cuvantul predicat. Marcu 16: 15-20; Evrei 2:1-4.

In vremea Domnului Isus descoperim o lume unde minunile se intamplau. Evreii aveau, de exemplu, exorcistii si vindecatorii lor. Chiar si vrajitorii popoarelor pagane puteau face unele minuni. In Fapte 8 ni se spune ca Simon vrajitorul “ii uimea pe oameni cu vrajitoriile lui”, iar samaritenii spuneau despre el ca lucreaza cu puterea lui Dumnezeu care se numeste mare. Diavolul are putere de a face anumite lucrari supranaturale. Chiar si astazi au loc “minuni” – este drept ca ele sunt limitate, iar cele mai multe dintre ele sunt pur si simplu “smecherii”, iluzii – prin puterea diavolului si Biblia ne spune ca ele se vor intensifica in zilele din urma. Vezi: 2 Tesaloniceieni 2: 8 – 10.

Unii au spus despre Isus ca este un vindecator ca si ceilalti, unul intre multi altii, ca este un profet care are puteri supranaturale si atat. Dar Isus socheaza prin profunzimea minunilor Sale – mai ales prin minuni care au implicat acte de creatie, cum ar fi invierile dintre morti – si prin faptul ca insotea predicarea Evangheliei Imparatiei cu semne si minuni. El predica Imparatia lui Dumnezeu si dovedea ceea ce predica prin manifestarea acestei Imparatii. Intrebarea daca minunile mai sunt necesare astazi este una nepotrivita. De fapt este o scuza pentru nepocainta noastra si arata cate erori suntem capabili sa comitem pentru a ne scuza lipsa de spiritualitate. La fel de bine ne-am putea intreba daca predicarea Evangheliei mai este necesara astazi. Si daca raspunsul este afirmativ, atunci ar trebui sa ne intrebam cum putem patrunde cu Evanghelia in mijlocul unor culturi straine de Evanghelie, daca Duhul Sfant nu ne insoteste cu semne si minuni? Asta ne spune Pavel in 1 Corinteni 2: 4-5.

Majoritatea misionarilor au relatat lucrari supranturale care au insotit predicarea Evangheliei. Nu au putut penetra culturile inchise fata de Evanghelie decat prin manifestarea puterii Evangheliei lui Isus Hristos. Avem nevoie astazi de insotire supranturala in lucrarea de predicare a Evangheliei? Fara doar si poate! Daca suntem preocupati de Marea Trimitere ar trebui sa fim preocupati si de Marea Promisiune. Daca vrem ca Evanghelia sa ajunga pana la marginile pamantului ar trebui sa ne rugam ca Dumnezeu sa insoteasca predicarea noastra cu semne si minuni.

  1. Pentru a arata ca Tatal inca lucreaza. Ioan 5:17 si 20; Ioan 9:1-3; Luca 11:20.

Prin lucrarea Sa miraculoasa Isus deschide o fereastra in cer si le arata oamenilor o frantura din binecuvantarile Imparatiei care va veni. Hristos nu promite raiul aici pe pamant si nu ne promite ca vom fi eliberati TOTAL de boala, de suferinta si de moarte, aici si acum. Dar oridecate ori face o minune e ca si cum ne-ar spune: “Tatal Meu lucreaza. Nu va temeti! Ce v-am promis voi indeplini. In cer nu vor fi nici lacrimi, nici dureri, nici suferinte, nici boli si nici moarte. Priviti lucrarile Mele. Ele vorbesc despre ceea ce v-a pregatit Dumnezeu.”

Minunile sunt proiectii ale vesniciei transcendente intr-o lume corupta si supusa degradarii. Aproape intotdeauna miracolele arunca o raza de lumina inspre viitorul glorios pe care ni l-a pregatit Dumnezeu. Cei care predica eliberarea totala de boala si de moarte aici pe pamant nu au inteles lucrarea lui Dumnezeu. Exista o perversitate teribila pe care o intalnim la asa zisii “predicatori ai credintei”. Dumnezeu sa aiba mila de ei si mai ales de cei care se lasa amagiti de tipul acesta de predica. Aici pe pamant NU vom scapa de boala, nici de suferinta si nici de moarte – aceasta este o concluzie bazata atat pe o hermeneutica corecta cat si pe o intelegere onesta a realitatii – dar slava Domnului!, uneori Dumnezeu face semne si minuni ca sa ne reconecteze cu Imparatia unde nu vor fi nici boli, nici suferinte si nici moarte. Minunile nu ne vorbesc despre viata aceasta, ci despre viata cealalta. Sa nu dorim minuni pentru a trai mai bine aici, ci sa dorim minuni pentru a face mai clara imaginea lumii de dincolo.

Evrei 6:5 contine o expresie care ne poate ajuta sa intelege si mai clar rolul minunilor in vremea noastra. Cand vorbeste despre “puterile veacului viitor”, autorul se refera, evident, la semne si minuni facute prin puterea Duhului. Ceea ce ne intereseza in mod special e expresia “au gustat”. Ce inseamna “a gusta”? Textul nu ne spune ca ei s-au saturat sau ca au experimentat constant si intens lucrarile supranturale. Daca minunile s-ar manifesta in mod ordinar, ele si si-ar pierde caracteristica specifica de a fi supranaturale, de a fi lucrari extraordinare. Nu!, ei au gustat, au testat – cum spune Pavel au cunoscut “in parte”, nu pe deplin – din puterea supranaturala a lui Dumnezeu.

Minunile sunt doar degustari ale lumii de dincolo, ospatul ne asteapta cand vom ajunge in cer. Pana atunci sa ne multumim cu degustarile de care avem parte cand Dumnezeu se indura de noi.

(va urma…)


Lasă un comentariu

Despre cum predica Hristos

Predicarea lui Hristos era focalizata pe invatatura. Sunt mai multe pasaje – Luca 5: 1-3; Luca 5:17; Luca 13:10, 22 etc – unde il vedem pe Hristos “invatand” norodul. A fost supranumit, printre altele, “Invatatorul” si nu doar de catre ucenicii Sai. Chiar si Nicodim, un fruntas al fariseilor, il numeste “Invatatorule”, adica Rabinule. Amanuntul acesta este important pentru noi, pentru ca se pare ca Isus cauta mintea oamenilor mai mult decat emotiile lor, cauta sadirea informatiei mai mult decat starnirea unor emotii pozitive. Desi nu neglijeaza emotiile oamenilor, pe Isus il intereseaza mai mult intelegerea Adevarului decat experienta de moment, decat adrenalina produsa de provocarea emotiilor. Isus a pus peste 200 de intrebari ascultatorilor Sai, incercand sa-i faca sa gandeasca, sa analizeze si sa ia decizii.

Predicarea lui Hristos era relevanta pentru ca se adresa unor nevoi de baza ale oamenilor. El nu se ocupa de bazaconii, de vorbarii goale, de subiecte fara importanta, de mizilicuri. Predicarea Lui se adresa framantarilor interioare pe care le aveau ascultatorii Sai. Si daca e nevoie de ceva astazi e nevoie de o predicare care sa se adreseze nevoilor fundamentale ale omului, nu nevoilor lui artificiale. Predicile trebuie sa puna intrebari, dar si sa raspunda la intrebari. Din pacate, lumea cauta divertisment, teatru si voie buna. Hristos cauta sa deschida mintea oamenilor, ca ei sa “inteleaga” Adevarul, pentru ca intelegerea Adevarului deschide calea credintei si aduce libertate omului care se afla in intunericul necunoasterii.

Intotdeauna Isus predica in puterea Duhului. Predicarea Lui avea autoritate, iar inimile oamenilor ardeau. Cuvintele Lui penetrau intariturile mintii si daramau zidurile inaltate de catre diavol. Cuvintele Lui erau ca o sabie cu doua taisuri. Dupa inviere, pe drumul catre Emaus, Isus vorbeste cu doi dintre ucenicii Sai – care nu-l cunosteau – cam doua ore. Inima lor ardea, pentru ca Duhul Sfant e foc, iar focul iesea din Isus care era plin de Duhul Sfant. “Si au zis unul catre altul: nu ne ardea inima in noi, cand ne vorbea pe drum si ne deschidea Scripturile.”( Luca 24: 32 ) Pentru multi Scripturile sunt inchise, chiar daca le-au citit de mai multe ori sau poate ca au si invatat pe de rost unele pasaje. Ca sa intelegi Scriptura nu ai nevoie doar de cheia unei hermeneutici corecte, ai nevoie (si) de cheia Duhului Sfant, de focul autoritatii Celui care a inspirat Scripturile. Se cere de la predicatori foc, pentru ca doar focul poate schimba inimile oamenilor.

Multimile erau atrase spre El, pentru ca “nimeni nu vorbea ca omul acesta” (Ioan 7:45-46 ) Predicarea Lui era supranaturala, pentru ca predica sub ungerea Duhului. Prin Duhul care i s-a dat fara masura, Isus cunoastea gandurile oamenilor, le cunostea nevoile, stia ce e in ei si le vorbea in mod direct. Mesajul Lui mergea direct la tinta. “Ei erau uimiti de invatatura Lui, pentru ca vorbea cu putere.”( Luca 4:32)

Pasiunea lui Isus a fost Imparatia lui Dumnezeu. De obicei, prima predica pe care o tine un predicator are de a face cu subiectul care il pasioneaza cel mai mult. Vei cauta sa vorbesti despre ceea ce te captiveaza cel mai mult, despre ceea ce iti ocupa mintea si inima. Prima – dar si ultima predica – a Domnului Isus a fost despre Imparatia lui Dumnezeu (Marcu 1:15 si Fapte 1: 1-8). Subiectul Imparatiei este reluat deseori in predicile Lui si lucrul acesta ar trebui sa ne dea de gandit. Cele mai multe pilde ale Sale, de exemplu, au de-a face cu Imparatia. Pentru ucenicii Sai, adevarurile Imparatiei sunt descoperite de catre Tatal (Matei 11:25-26), dar adevarurile Imparatiei sunt ascunse celor intelepti si priceputi. De ce? Pentru ca ucenicii sunt “prunci”, dornici sa invete si sa aplice, pe cand fariseii si liderii religiosi se cred maturi si – asa cred ei – nu mai au ce sa invete.

Stephen Hawking a spus: “Cel mai mare inamic al cunoasterii nu este ignoranta, este iluzia cunoasterii.” Adica sa crezi ca stii cand, de fapt, nu stii. Iata problema fariseilor si a omului religios, in general. Cand Isus le vorbea despre Imparartie ei nu primeau nimic, pentru ca aveau impresia ca stiu totul despre Imparatie, iar cand stii totul, Dumnezeu nu mai are ce sa-ti reveleze.

Cred ca modul in care a predicat Isus trebuie sa devina modelul predicarii noastre. S-ar putea ca dorinta aceasta sa para iluzorie – eu nu predic asa asa cum a predicat Hristos … dar vreau sa predic asa cum a predicat El! – dar ce ar fi viata de credinta fara standardele pe care Dumnezeu le vrea? Daca suntem cu adevarat ucenicii Lui, ne ajunge sa fim ca Invatatorul nostru. Sa predicam ca El!


16 comentarii

Hristos (chiar) este prezent in elementele Cinei

In mediul evanghelic, Cina Domnului – Sfanta Impartasanie – este privita, de cele mai multe ori, doar ca un act simbolic. Il si numim ACT de Cult. Am incercat sa ne detasam de modul in care privesc bisericile traditionale Cina Domnului – ca pe o jertfa continua – si am cazut in extrema de a goli momentul impartasirii de adevarata lui semnificatie. Nu de putine ori mi-a fost dat sa intalnesc oameni care se impartaseau fara niciun sentiment de reverenta, de adorare, ci o faceau doar pentru ca asa se impartasesc crestinii. E simbol, frate, e bine si daca te impartasesti – nu ai ce pierde – dar daca nu te impartasesti nu e asa de grav. Eu nu cred ca lucrurile stau chiar asa! Eu cred ca este grav daca nu te impartasesti si cred ca este si mai grav daca te impartasesti in chip nevrednic, fara bagare de seama, cu usurinta si lipsa de pocainta.

Cina Domnului a fost instituita de Hristos si ni s-a poruncit sa mancam painea si sa bem rodul vitei pana la a doua Sa venire, pe nori de slava, pentru a manca in cer, la masa divinitatii, ultima Cina a credinciosilor.

Cina Domnului este o reamintire continua a mortii lui Hristos, moarte fara de care nu ar exista mantuire. Ea ne reaminteste pretul care s-a platit pentru noi – viata Domnului Isus Hristos – si, de asemenea, ne reaminteste pretul pe care noi trebuie sa-l platim pentru El: propria noastra viata. De ce este grav sa nu te impartasesti? Pentru ca fara impartasire risti sa uiti ce a facut Hristos pentru tine. Ni se cere sa facem lucrul acesta spre pomenirea Lui, saptamana de saptamana, luna de luna, an de an, pana va veni El. Perpetuarea starii de neuitare este o dorinta a lui Hristos. Parca Mantuitorul ne-ar spune de fiecare data: “Sa nu uitati ce am facut pentru voi! Sa va reamintiti de jertfa Mea si de pretul pe care l-am platit pentru voi. Sa nu care cumva sa uitati ca am murit pentru voi!” Cand un credincios uita ce a facut Hristos pentru el, insasi baza pe care este asezata credinta lui se prabuseste.

Cand noi ne impartasim ne unim cu Hristos, dar prin El ne unim spiritual si unii cu altii. La Cina are loc o minune, o metamorfoza spirituala (vezi: 1Corinteni 10:16) pe care nu o putem explica decat folosindu-ne de rationamentele credintei, care sunt deasupra rationamentelor logicii umane. Dumnezeu ne ofera darul unitatii de care putem beneficia pe deplin, prin credinta. Paharul binecuvantat (chiar) este impartasirea cu sangele lui Hristos, iar painea binecuvantata (chiar) este impartasirea cu trupul lui Hristos.

Au fost multe discutii cu privire la ce se intampla cu elementele – painea si mustul – in timpul Cinei. Nu este timpul sa abordam teoriile acestea, dar putem sa spunem asa: cand eu beau mustul, fizic eu beau must, el nu isi schimba compozitia, dar spiritual eu nu beau must, eu beau sangele Lui Hristos. Cand eu mananc painea, fizic eu mananc paine, azima, dar spiritual eu mananc trupul lui Hristos. Pavel este radical in acesta privinta: “ De aceea, oricine mananca painea aceasta sau bea paharul acesta in chip nevrednic, va fi vinovat de trupul si sangele Domnului.” (1Corinteni 11: 27). Noi ne impartasim cu trupul lui Hristos, prin credinta ne unim cu EL, nu tratati lucrul acesta ca pe ceva obisnuit, “Caci cine mananca si bea, isi mananca si bea osanda lui insusi, daca nu deosebeste trupul Domnului.” (1Corinteni 11:29).

Exista o imagine care ne poate ajuta sa intelegem ce se intampla la Cina: imaginea oglinzii. Oglinda reflecta o realitate care este dincolo de oglinda – ce se vede in oglinda nu este realitatea, ci o reflexie a realitatii – dar, in acelasi timp putem spune ca realitatea este si in oglinda. Cand eu ma uit in oglinda imi vad reflectata imaginea. In realitate eu sunt in afara oglinzii, dar, in acelasi timp sunt si in oglinda. Nu ca prezenta fizica, ci ca reflexie a imaginii mele.

Cina Domnului este o oglinda a Trupului lui Hristos. Hristos este in afara elementelor folosite, bineinteles, dar este si in elementele folosite, ca reflexie. Noi nu putem vedea Trupul Lui glorificat, El este in cer, in mare slava, dar vedem reflexia Trupului lui Hristos in elementele pe care le folosim. Primind in noi reflexia, adica painea si mustul, de fapt noi il primim pe Hristos, tot asa cum daca soarele se reflecta intr-o oglinda, lumina pe care tu o primesti este lumina soarelui.

Un predicator ortodox, Ilie Miniatis spunea asa: “…veniti voi Heruvimi ai cerului, voi cei cu ochi multi care stiti negraitele taine ale dumnezeirii….ce vedeti este paine si vin, dar acolo inauntru este Isus Dumnezeu-Omul.”

Hristos este acolo, ca reflexie, de aceea trebuie sa tratam cu mare seriozitate momentul impartasirii.


7 comentarii

Mare si bun….made in America!

La ora actuala, impactul gandirii americane asupra modului in care vedem crestinismul este de neoprit. Avem si multe influente pozitive care ne vin din America – nu le enumar aici pentru ca nu acesta este scopul postarii mele – dar avem si o groaza de teorii si ideologii care mai de care mai ciudate. Luam de multe ori pe nemestecate ceea ce ni se pune pe tava, astfel incat gandirea americana – care se impune in toate domeniile, nu doar in cel teologic! – devine un fel tinta, un deziderat pe care trebuie neaparat sa-l atingem in contextul in care ne gasim. Made in America – intr-o cultura sincretista si intr-o societate globalizata – se impune tiranic in mai toate domeniile.

Ma voi referi in postarea aceasta la doua idei americane pe care trebuie sa le mestecam bine inainte de a le inghiti: 1) o biserica buna e o biserica mare si 2) aplica ce am facut eu si vei avea si tu succes.

Desi orice pastor isi doreste – probabil cu mici exceptii – o biserica mai mare, cu mai multi membri, cu un buget mai mare si cu activitati mai multe, aceasta nu este imaginea biblica cu privire la Biserica. Nu neaparat ceea ce e mare e si bun. Nu neaparat numarul mare de membri arata succesul unei biserici. Nu mega-bisericile sunt modelul bisericii pe care o slujim. Nu cred ca pastorii mega-bisericilor sunt modelul ideal al pastorului modern. Dar pentru ca pastorii mega-bisericilor au cu ce sa-si promoveze ideile – cei mai multi dintre ei sunt multi milionari – iata cum acceptam idei pe care nici macar nu le mai analizam, caci si noi ne dorim succesul lor, prosperitatea lor si faima lor. Ei ne spun obsedant ca ceea ce au facut ei putem si noi sa aplicam si ca succesul lor poate fi si succesul nostru. Le cumparam cartile, le urmarim predicile, le ascultam conferintele si incercam si noi sa mergem pe urmele lor, de dragul succesului, vazut ca pe o dovada de credinta. Setea de succes a fost folosita la maxim de pastorii mega-bisericilor americane care si-au lansat ideile cu o asa rapiditate, incat pana si amaratul din cornul Africii a ajuns sa creada ca daca va face ceea ce au facut ei va avea acelasi succes. Am ajuns sa ne evaluam bisericile doar prin prisma succesului, nu al Adevarului si sa dezvoltam strategii de marketing pentru cresterea bisericilor, nu strategii spirituale. Am ajuns sa credem ca ceea ce e mare e prin definitie bun si ca imitatia e cheia rapida spre succes.

Pavel, cel care a plantat biserica din Corint, le scrie acestora prima epistola cam la cinci ani dupa inaugurarea bisericii. Probabil ca dupa cinci ani erau mai multi ca numar, dar in credinta erau la fel. In 1Corinteni 3, Pavel ataca aceasta problema si, mustrandu-i cu asprime, le spune: “tot lumesti sunteti”. Dupa cinci ani nu aveti decat un numar mai mare de membri, dar in credinta sunteti prunci, iar in fapte sunteti “ca cei din lume”. Ce dezamagire pentru un pastor sa constate ca cei pe care i-a adus la credinta nu au crescut deloc in duh, ci, dimpotriva, si-au adancit si mai mult radacinile lumesti! Nu succesul il interesa pe Pavel, ci maturitatea, starea de oameni duhovnicesti pe care ar fi trebuit s-o atinga. Ei au zidit in tot timpul acesta lemn, fan si trestie – materiale care reprezinta exterioritatea, pentru ca ele se gasesc in exteriorul pamantului – nicidecum aur, argint si pietre scumpe – materiale care reprezinta interioritatea, pentru ca ele se gasesc in interiorul pamantului – care sa le garanteze trecerea prin foc a slujirii personale. Fara focalizarea pe lucrurile care schimba inima si caracterul, cresterea unei biserici va fi superficiala si amagitoare.

Cineva – cred ca Voddie Baucham – spunea ca “organismele care cresc cel mai rapid sunt tumorile canceroase.” Din pricina asta, orice crestere spectaculoasa a unei biserici trebuie analizata cu mare atentie. Cineva s-ar putea sa protesteze si sa spuna ca in primele capitole din Fapte avem de-a face cu o mega-biserica, deci teza mea nu sta in picioare. Faptul ca imediat dupa Rusalii vedem o explozie de 3.000 de noi membri intr-o singura zi nu este un argument care sa reziste. Da, 3.000 de suflete s-au adaugat la multimea ucenicilor intr-o singura zi, dar acesta nu a fost planul lui Dumnezeu pentru Biserica Sa. Ei au incercat sa dezvolte principiul succesului asa cum il dezvoltam si noi astazi, pana ce Dumnezeu le-a trimis o prigoana, i-a imprastiat, le-a scos din cap ideea de mega-biserica si le-a reamintit ca Biserica Lui inseamna comunitate, familie, organism viu care creste si se dezvolta natural. Daca vorbim de crestere bisericeasca atunci vorbim de un echilibru intre cresterea numerica si maturitatea celor ce formeaza Biserica. Orice organism viu se inmulteste, cu atat mai mult Biserica, dar se si intareste. Biserica are nevoie de radacini, caci fara aceste radacini ceea ce creste in sus se va prabusi.

Pentru apostoli nu marimea este sablon de evaluare – acum sa nu credem ca o biserica mica este o biserica ideala, nicidecum! – ci adancimea, maturitatea. Pavel dezvolta doua imagini preponderente cu privire la Biserica: imaginea Trupului si a Templului. Imaginea constructiei care trebuie asezata pe o temelie solida (asa cum a facut omul intelept si “a sapat adanc in stanca”) si care trebuie inaltata cu mare grija nu prea seamana cu imaginea constructiilor din prefabricate de lemn care se inalta peste noapte. Iar cand ne gandim la imaginea Trupului, ideea de maturitate capata si o mai mare claritate. Doar in basme un copil creste intr-o zi cat altul intr-un an, nu in realitate. Si, cum noua ne plac basmele, alegem sa traim intr-un basm zilnic, unde minunile sunt normalitate si unde biserica poate sa explodeze numeric dupa imaginatia noastra, despre care spunem ca e credinta…pentru ca e Made in America.


7 comentarii

Zdrobeste (co)chilia izolarii tale

Ascunsi in cochilia firii noastre pacatoase, tindem sa ne izolam constant ori de cate ori ne simtim amenintata firea si constructele mentale pe care ne bazam. Desi in procesul dezvoltarii noastre spirituale ne miscam ca niste melci, avem totusi capacitatea sa ne miscam rapid inspre propria cochilie. Cand auzim chemarea lui Dumnezeu ne miscam cu lenevie, cu mare greutate, cartind deseori si renuntand prea putin la greutatea pe care o taram dupa noi. Dar cand ne cheama firea pacatoasa parca am fi niste masini de curse, devenim dintr-o data un fel de melci cu motor turbo. Greoi spre bine, rapizi spre rau! Ne deschidem prea greu inimile, dar ne inchidem asa de repede sufletele. Am perfectionat, din pacate, asa de mult izolarea si am ajuns sa o justificam asa de bine incat am transformat de multe ori bisericile noastre intr-un fel de (co)chilii, unde fiecare vine si pleaca fara sa aiba treaba cu ceilalti. Straini unii fata de altii, nepasatori la nevoile celor din jur, interesati doar de sucul propriei cochilii pe care ne-o protejam abitir. Nu cred ca exista dezvoltare spirituala fara schimbarea perspectivei fata de izolare!

De ce se izoleaza oamenii?

Unii se izoleaza pentru ca au fost dezamagiti si vor sa se protejeze de atacurile grupului. Lipsa de incredere ii face sa vada lumea doar in alb si negru, dar fara sa isi dea seama ca, de fapt, nu vad lumea decat in negru. Desi instinctul de autoaparare poate fi justificat, solutia la dezamagire nu este izolarea, ci confruntarea. Spune-i celui care te-a dezamagit adevarul, cu blandete, bineinteles, dar spune-i ca te-a dezamagit si vorbeste-i despre sentimentele tale. Confrunta-i pe cei care intentionat te dezamagesc, dar nu te izola, pentru ca izolarea pe fondul dezamagirii va produce in tine numai resentimente si ura. Si nu cred ca exista vreun cancer mai periculos pentru suflet ca ura. Ca o galeata de smoala topita, ura iti va inegri sufletul, iar in timp ura aceasta se va solidifica atat de puternic incat te va paraliza. O dezamagire administrata necorespunzator deschide usa spre cataclisme spirituale. Nu degeaba ne spune Pavel: “Fiecare din voi sa spune aproapelui sau adevarul!” Stia, sfantul apostol, ca un om dezamagit va alege calea minciunii si va ajunge sa urasca. Si, chiar daca se crede victima si ateapta un fel de remuneratie emotionala din partea celor care l-au nedreptatit, cel dezamagit – care alege izolarea! – risca sa se transforme intr-un terorist spiritual, imbracat cu o vesta exploziva plina de ura si rautate. Nimeni nu va sti cand va exploda, dar distrugerile vor fi devastatoare.

Altii se izoleaza pentru ca se simt inferiori si nu se pot integra in grup. Fie ca vorbim de grup religios sau de grup laic, ideea e ca fiecare grup pune un fel de presiune pe ceilalti si incearca sa creeze un fel de sablon comportamental, pe care ceilalti se simt datori sa si-l asume. Cand un individ cu complexe de inferioritate isi da seama ca nu se poate ridica la pretentiile grupului va alege calea izolarii. Nu va intra in incinta grupului, dar se va uita peste gard sa vada ce face grupul. Daca vorbim de biserica, atunci vorbim de oamenii care vin la biserica, dar fara sa isi asume vreun fel de responsabilitate. In afara de a-si da cu parerea pe la colturile gardului – despre ce, cum, cand, unde, de ce – nu sustin viata bisericii in niciun fel si nici nu au partasie spirituala cu ceilalti. Tragedia e ca izolarea intretine si mai mult complexul de inferioritate si il va afunda pe individ si mai mult in lipsa stimei de sine. Doar integrarea intr-un grup care sa te accepte asa cum esti creaza mediul care poate duce la vindecarea de inferioritate. Eu cred ca Biserica este – sau mai bine zis “trebuie” sa fie?! – mediul in care fiecare individ sa se poate simti acceptat si iubit asa cum este.

Altii se izoleaza pentru ca vor sa isi ascunda pacatele si esecurile. Sinceritatea este o virtute pe care Insusi Dumnezeu ne-o cere. Nu exista relatii autentice fara sinceritate si nu exista Biserica autentica daca nu invatam sa fim sinceri. Puterea de a ne asuma pacatele si esecurile este, probabil, una dintre cele mai puternice dovezi ale cresterii in evlavie si sfintenie. Maturitatea spirituala nu este determinata de cata vechime ai pe calea Domnului sau de cata cunostinta ai – bineinteles, comparandu-ti arhiva de informatii cu a celorlati – ci de modul in care iti accepti esecurile. Esti copil la minte daca peste pampersul murdar – scuzati-mi comparatia – pui un alt pampers curat ca sa nu se vada ce ai pe dedesupt. Se prea poate sa nu se vada de la distanta ca pampersul ti-e murdar, dar cand cineva se va apropia de tine iti va simti murdaria. Si da, ca sa nu te simta murdar te vei izola si vei fugi de relatiile cu ceilalti. Ii vei lasa sa te vada doar de la distanta, doar intrezarindu-ti imaginea pe care o vei cosmetiza cat mai bine, dar orice apropiere de ceilalti te va speria, caci apropierea dezvaluie mirosul pe care il porti. Apropiindu-ne unii de ceilalti nu descoperim doar o imagine mai clara a celorlalti, dar le descoperim si mirosul sufletului, un miros care poate duce la viata, atunci cand sufletul e curat si iubitor de Dumnezeu, sau, din nefericire, un miros care va duce spre moarte, cand sufeltul e rau si urator de frati.

Cand ne izolam pentru a ne ascunde esecurile deschidem, de fapt, usa spre gura iadului si orice progres spiritual va fi blocat. Tot ce vom incerca sa facem va fi artificial si fara efect. Ne vom intoarce de fiecare data in acelasi punct, repetand acelasi ciclu obsedant de cadere – ridicare – cadere – ridicare, dar fara a avea biruinta asupra lucrurilor cu care ne confruntam. E ca si cum am incerca sa tratam cancerul cu ceai de menta. La fel de absurd e sa credem ca putem sa fim pe placul Domnului izolandu-ne de ceilalti si ca putem lupta doar de unii singuri pentru sfintirea noastra sau pentru inaintarea Bisericii. Aceasta este amagirea diavolului care se foloseste de mandria noastra. Da, ne izolam pentru ca suntem mandri si egoisti, rai si infatuati si nu ne place calea smereniei si a zdrobirii, care e calea comunitatii, a exteriorizarii, a partasiei sfinte.

In asa fel ne-a facut Dumnezeu incat nu putem creste in izolare, nu putem birui inchisi in cochiliile noastre si nici nu putem inainta tarandu-ne propriile poveri pe drumul greu al crucii. Avem nevoie de ceilalti si pentru asta trebuie sa iesim din izolare.

De analizat: Psalmul 32 si Psalmul 51


20 comentarii

Amvonul si maimutareala

Maimutareala de la amvoane este o ofensa adusa predicarii crestine. Nu spun ca a folosi ironia sau gluma este prin definitie gresit – totusi, v-ati gandit vreodata de ce ne este greu sa identificam glumele pe care le-a spus Hristos? – dar a transforma amvonul intr-o scena de unde un comediant expune Evanghelia este de-a dreptul rusinos. Din pacate avem si noi destui “one-man show”.

Tragedia rezulta si din celebritatea pe care ti-o aduce maimutareala, celebritate pe care predicatorii – comedianti o cauta cu aviditate. Ma intreb cine sunt mai vinovati: predicatorii – comedianti care isi vor primi rasplata sau masele de oameni care se hranesc cu divertisment ieftin si daunator?

Vazand saptamana asta maimutareala unui predicator care e deja celebru prin bisericile romanesti din Anglia – si mai ales pe youtube – mi-am adus aminte cat de mult cautam, in tineretea mea naiva, predicatorii care ma faceau sa rad la predica. Mi-am adus aminte, cu rusine chiar, de multe dintre discutiile de dupa biserica, in care relatam tot felul de situatii hazlii – in care tampenia pocaitilor era pe larg celebrata – pe care le auzeam de la unii si de la altii. In acest repertoriu al pocaitilor, fratele Tanta de la Cluj era mare vedeta, prorociile contrafacute de asemenea si nu mai vorbesc de erorile gramaticale si dezacordurile predicatorilor. Contribuiam si noi, vartos, la repertoriul de glume ale pocaitilor si le foloseam in predicile si indemnurile noastre. Si oamenilor le placeau glumele, le placeau rasetele si plecau acasa mai bogati in exemple si ilustratii comice, dar saraci in Cuvant si goi de Adevarul care sa le schimbe vietile.

Predicarea este o slujba dumnezeiasca, este un mijloc prin care mantuirea ajunge la oameni, caci prin auzirea Adevarului se naste credinta. Este un sacrilegiu sa transformam predicarea Evangheliei in maimutareala ieftina. In cel mai fericit caz, glumele sanatoase si exemplele comice de bun simt ar trebui sa fie doar niste condimente discrete, care sa destinda atmosfera, in niciun caz felul principal pe care-l servim oamenilor in cautare de Adevar.

Nu imi pot explica cum se poate ca mesajele unui predicator comediant – ca cel la care m-am referit si despre care intentionat nu am dat detalii – pot avea mai multe accesari pe youtube ca, de exemplu, emisiunea “50 de minute cu Plesu si Liiceanu”? Ma intreb daca nu cumva ne aflam intr-o pepiniera a prostiei unde singurele (non)valori pe care vrem sa le promovam sunt bascalia si maimutareala, chiar daca le imbracam in salopete crestine.

E vina predicatorilor, fara doar si poate, dar e si vina noastra, caci le facem raiting si ii promovam de dragul imbogatirii repertoriului de glume pocaiesti. Si, in timp ce repertoriul de comedie se imbogateste, viata spirituala a bisericilor noastre saraceste si se dilueaza.

Va provoc, pe voi cei ce cititi aceste randuri, sa va avertizati pastorii care invita astfel de comedianti la voi in biserica si sa le spuneti ca maimutareala nu este o calitate a slujitorului si ca voi vreti sa-L vedeti pe Hristos in Adevarul pe care predicatorul il transmite. Nu va hraniti cu roscovele din troaca lor, mergeti la izvorul datator de viata al Adevarului si acolo sa va gasiti desfatarea! Opriti voi maimutareala din bisericile voastre, ca sa nu deveniti, la randul vostru, niste maimutoi vrednici de mila!

Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 202 other followers