Sistemele religioase piramidale, in care “autoritatea” este concentrata intr-o persoana, sau intr-un grup restrans de persoane sunt aproape imposibil de schimbat.

Concentrarea autoritatii religioase intr-o persoana, sau intr-un grup de persoane, in realitate arata imaturitatea spirituala a  membrilor care compun sistemul respectiv. Este mult mai comod pentru cineva sa se detaseze de responsabilitatile religioase pe care le are si sa “paseze” altora indeplinirea propriilor responsabilitati. De ce sa fac eu anumite lucruri cand, de fapt, pot sa pun pe altul sa le faca in locul meu? Se prefera o stare de infantilitate spirituala pentru a nu deveni responsabili fata de relatia pe care o avem cu Dumnezeu. Preotia generala, care este o realitate incontestabila a Noului Testament este anulata de “clerul religios”, care, vrand-nevrand, cand da de gustul puterii incearca sa-si consolideze pozitia prin toate mijloacele pe care le are la indemana. Le recomand sa citeasca mesajul lui Hristos catre cele sapte biserici din Apocalipsa, unde ni se spune ca El uraste faptele Nicolaitilor – a celor ce se cred deasupra laicilor.

Daca e sa vorbim de un sistem religios biblic, atunci ar trebui sa observam ca, in Noul Testament, intotdeauna autoritatea spirituala este distribuita, impartasita. Ea nu se concentreaza niciodata intr-o singura persoana, sau intr-un grup de elita. Nu se poate vorbi de suprematie spirituala in Noul Testament, nici cand e vorba de persoane, nici cand e vorba de biserici locale. In Fapte 15 nici unul dintre apostoli nu are suprematia, coordonatorul intalnirii de la Ierusalim fiind de fapt Iacov, fratele Domnului, care nici macar nu facea parte din grupul celor 12. Iar in Apocalipsa, Hristos isi trateaza cele 7 biserici individual, pasajul fiind probabil unul dintre cele mai consistente argumente in favoarea autonomiei bisericii locale.

De ce, la noi cel putin, nu avem prezbiteri in fiecare Biserica locala?  De ce nu avem pastori in fiecare Biserica locala? Pentru ca, pe de o parte,  ne este teama sa distribuim autoritatea si sa ne asumam riscul conducerii colective, iar, pe de alta parte, nu avem pe cine pune in slujbele respective, din pricina imaturitatii slujitorilor. Unii sunt buni la predica, sunt buni administratori, au calitati de lider, dar nu-s buni de ordinat, pentru ca nu sunt maturi. Si de ce nu sunt maturi?  Pentru ca nu exista o strategie de pregatire a liderilor pentru fiecare biserica locala, carora sa li se dea autoritatea de a pastori sau de a conduce comunitatile care ii promoveaza. Mi se pare absurd ca la un numar de circa 500.000 de mii de credinciosi penticostali – acesta fiind numarul estimat de Consiliul Bisericesc – sa avem doar  500 si ceva de pastori.

Ideal ar fi ca in fiecare biserica locala sa existe un grup de prezbiteri – oameni maturi din punct de vedere spiritual, recunoscuti si apreciati de comunitatea locala -  care sa-si asume conducerea bisericii. Sunt comunitati religioase in care grupul de prezbiteri reprezinta motorul bisericii. Imi aduc aminte de o discutie avuta cu un pastor dintr-o tara nordica care a ramas extrem de socat  atunci cand i-am explicat sistemul de ordinare a slujitorilor din Romania. Explicandu-mi pe scurt sistemul lor, am fost la randul meu socat. El era pastor, dar nu era ordinat, pentru ca sistemul lor de organizare nu e piramidal, ei neavand un forum special care sa acorde ordinarea. Recunoasterea lui ca pastor era facuta de Biserica locala, dupa discutiile avute cu prezbiterii Bisericii – forumul suprem de conducere a Bisericii. Autonomia bisericii locale se vedea si in faptul ca intre bisericile si slujitorii care compun “uniunea” lor exista o relatie de colaborare benevola si atat, nu exista subordonare de genul celei care exista la noi: pastor – pastor coordonator – pastor judetean – Conducerea Filialei – Comitetul  Executiv – Consiliul Bisericesc. In sistemul lor, autoritatea e distribuita pe orizontala, nu pe verticala, fiecare Biserica fiind libera sa-si promoveze si sa-si aleaga ce pastor doreste.

Bineinteles ca sistemele care acorda libertate si autonomie totala bisericilor locale comporta anumite riscuri. Riscurile de a permite inmultirea oportunistilor si farseorilor este enorm. Intr-un sistem piramidal rigid poti controla cine ajunge lider si cine nu. Dar cu ce riscuri? Nu cumva liderii care vor fi promovati vor fi dupa chipul si asemanarea celor ce ii promoveava? Si atunci, daca liderii ce conduc sistemul nu sunt oameni maturi din punct de vedere spiritual, exemple demne de urmat, caractere puternice si incoruptibile, inseamna ca liderii pe care ei ii promoveaza vor accentua si mai mult incompatibilitatea sistemului. In acest caz, schimbarea nu va putea fi niciodata realizata de cei ce conduc sistemul, pentru ca un sistem nu se poate anihila pe sine insusi.

Schimbarea sistemului este posibila prin schimbarea membrilor care il compun. In momentul in care membrii unei comunitati, in dorinta de a-si potoli foamea si setea dupa Dumnezeu, cer imperios lideri maturi care sa le ofere hrana spirituala, nu substitute si invataturi de tip placebo, schimbarea va fi posibila. Promovarea liderilor maturi din punct de vedere spiritual, in fiecare biserica locala, este imperios necesara. Avand lideri care sa promoveze interesele bisericii locale – in caz contrar fiind sanctionati de biserica locala – ne putem astepta la schimbari care sa ameninte pozitia de suprematie a “liderilor teritoriali” care se cred un fel de “pastori ai tuturor bisericilor penticostale” – ca sa-l citez pe unul dintre liderii penticostali, care asa a afirmat in cadrul unei Conferinte Pastorale Nationale.

Bisericile penticostale isi vor dovedi maturitatea, nu prin cuvantari comemorative sau prin afirmatii exclusiviste, ci prin curajul de a-si promova interesele, curaj  concretizat prin promovarea slujitorilor locali.

Orice sistem religios functioneaza ca un angrenaj. Cu cat angrenajul e mai complicat si mai inaccesibil maselor, cu atat e mai greu de schimbat sistemul respectiv, asta daca exista, intr-adevar, o anumita constientizare cu privire la necesitatea schimbarii.

De obicei, sistemele religioase se construiesc piramidal, pe verticala, nu pe orizontala, asa cum s-ar cuveni de fapt. In momentul in care se introduce ideea de “autoritate divina” – cum au ortodocsii, de exemplu, teologia autoritatii prin succesiune apostolica – asupra administratorilor sistemului, ceea ce se va produce de fapt va fi o lupta pentru putere care va forta angrenajul sa functioneze in conformitate cu dorintele ascendentilor la “tron”. Dorinta de a face cariera subordoneaza dorinta de a sluji, iar interesele personale le anuleaza pe cele de grup.

Profesorul Valeriu Andreescu afirma, intr-un interviu acordat revistei PASI urmatoarele: “Penticostalii din România au [.....] o tendinţă de a considera slujitorii ordinaţi ai Cultului Penticostal ca fiind reprezentanţi ai preoţiei Vechiului Testament. Lucrul acesta este prevăzut chiar şi în Mărturisirea de Credinţă a Cultului Penticostal din România. Preoţia specială le conferă pastorilor penticostali o poziţie specială faţă de preoţia generală. Pe acest plan, suntem înrudiţi măcar într-o oarecare măsură, cu modul în care concep ortodocşii preoţia….”

Dar erijarea intr-o “preotie speciala” deschide calea carierei spirituale. Daca exista grade de autoritate spirituala, ce ma impiedica sa ajung in varful piramidei? Iar ca sa ajung in varful piramidei trebuie sa “complic” atat de mult angrenajul incat numai eu si asociatii mei sa avem acces la el, iar orice dorinta de a reforma ceea ce imperios trebuie  reformat sa fie un latrat in urma ursului, care isi va vedea de treaba. Nu e de mirare ca in orice sistem, cat de cat dezvoltat, se vorbeste de “interese de grup”, de actiuni premeditate ale “clanurilor” si de directive primite de la cei ce au “puterea”. Insa ideea de a-ti insusi “puterea” intr-un sistem care se cheama biserica este absurda, pentru ca Mantuitorul Isus Hristos ne-a invatat clar in MATEI 20: 25-28 si ne-a spus: “Stiti ca domnitorii neamurilor domnesc peste ele si mai marii lor le poruncesc cu stapanire. Intre voi sa NU fie asa…”

Sistemul pe care ar trebui sa-l adopte Biserica ar trebui sa fie unul piramidal, dar piramida sa fie cu varful in jos, asa incat cei care vor sa ajunga in varf, adica sa fie mari, sa coboare, sa se faca robii tuturor, slujitorii Bisericii lui Hristos,  nu stapanii absoluti ai sufletelor celor ce contribuie la functionarea angrenajului.

Sunt cel putin trei pozitii pe care ne putem situa atunci cand abordam sistemul din care facem parte.

In primul rand, exista pozita PROsistem. De cele mai mult ori aceasta e pozitia majoritatii, pe care “autoritatea” – cei ce au ajuns in varful piramidei – nu se sfieste sa o manipuleze, printr-o retorica – trebuie sa recunoastem – exceptionala. Nu poti determina masele sa mearga intr-o anumita directie fara sa ai anumite sclipiri de inteligenta. Masele se vor multumi cu discursurile electrizante, pline de har, parabiblice ale pretendentilor la “scaun” si nu vor depune efortul de a-si pune intrebari critice despre scopurile, realizarile, esecurile, strategiile, etc.  ”autoritatii”. Aspectul cel mai periculos al acestei pozitii este atunci cand, asa cum spuneam, sistemul devine totuna cu biserica, iar adunarea totuna cu masele de manevra.

In al doilea rand, exista pozitia ANTIsistem. Eu m-am situat (bagati de seama ca vorbesc la trecut, da?) destul de multa vreme pe aceasta pozitie. M-am aliat cu altii care erau antisistem si am cautat cai decente si biblice de a influenta angrenajul. Stiti ce s-a intamplat? Nimic considerabil! Din ceea ce se anunta o colaborare promitatoare si o alianta care sa duca la ceva, nu au ramas decat niste proteste, niste scrisori (pierdute!) deschise, niste luari de pozitie si cam atat. Desi opozitia este necesara in orice sistem, dorinta de a ascede in varful piramidei ii insufleteste pe toti, chiar si pe cei ce sunt ANTIsistem. In cadrul Bisericii, pozitia antisistem ii determina pe unii sa paraseasca sistemul si sa inceapa ceva nou, dar personal nu cred ca aceasta este cea mai buna solutie.

In al treilea rand, exista pozitia SUPRAsistem. Pozitia aceasta este adoptata de foarte putini, dar in general este formata din oameni care se pot detasa de sistem, pot sa se strecoare, nu fara eforturi, printre rotitele angrenajului pentru ca -bravo lor!- nu pot fi manipulati si santajati. Ei sunt deasupra sitemului pentru ca, desi il compum, interesele comunitatii in care slujesc predomina orice fel de alte interese. Din punctul meu de vedere,ei sunt singurii care pot influenta sistemul…

Biserica este si va ramane, pana la venirea Domnului, o entitate spirituala de care Dumnezeu va fi indragostit. Ea este centrul atentiei lui Dumnezeu, asa cum Mireasa este centrul  atentiei Mirelui. Problema Bisericii, in schimb, este data de locul unde trebuie sa functioneze:  lumea. Dorinta Domnului Isus, care ne cerea sa “fim in lume, dar nu ca lumea“, intarzie sa fie dusa la indeplinire. Functionand si activand in mijlocul lumii, Biserica se vede nevoita sa se organizeze intr-un SISTEM pe care, de cele mai multe ori, il imprumuta de la organizatiile lumesti.

Din nefericire, Biserica este mai mult o institutie lumeasca – un sistem imprumutat de la lume - decat o entitate spirituala. Este lipita de sistemul sub care s-a organizat, asa cum sunt lipiti doi siamezi. NU se poate misca in voie, pentru ca este blestemata sa-si duca povara – propriul sistem –  dupa ea. Iar povara aceasta devine si mai insuportabila odata cu trecerea anilor, pentru ca tendinta ei este sa creasca permanent. Acesta este unul dintre motivele pentru care orice organizatie religioasa, nascuta in urma unor treziri spirituale, in timp (sa spunem 100 de ani), isi pierde complet vigoarea, devine extrem de institutionalizata in organizare, iar in evlavie SUPERtraditionala.

Acesta este si cazul miscarii penticostale din Romania, care sufera din cauza institutionalizarii. Sistemul sub care suntem organizati are radacini comuniste vadite: avem comitet, cenzori, presedinte, vicepresedinte, adunare generala si as putea continua cu aceasta lista a termenilor intalniti in sistemul comunist, dar nu cred ca are rost sa dovedesc ceea ce este acceptat ca un fapt. Fratii nostri nu au gasit un sistem mai bun de organizare, pentru ca nu puteau sa-l imprumute pe cel ortodox - cu radacini vechi-testamentale depasite, dar  nici pe cel occidental, pentru ca o viata li s-a spus ca tot ce vine din afara e rau, periculos, ca afurisitii de capitalisti vor sa ne infecteze gandirea si sa distruga maretul scop al comunismului: formarea omului nou. Avand acelasi scop, dar cu mici diferente de nuanta, au zis ca e cel mai bun sistem si, iata, asa se face ca ne-am pricopsit cu o povara comunista de care nu mai putem scapa.

Dupa 20 de ani, comunismul traieste in Romania prin cei care se vor mari reformatori ai sistemului, dar si in modul de organizare al celor mai multe biserici evanghelice. Si problema nu e doar ca sistemul e COMUN-ist ci si ca sistemul ne domina si nu putem functiona in parametrii spirituali in care ar trebui sa functionam. Fratele nostru siamez e sistemul comunist, pe care il caram dupa noi oriunde ne-am duce, ingradindu-ne libertatea fara scrupule, pana intr-acolo incat am ajuns sa credem ca asta e randuiala lui Dumnezeu si ca cine nu o accepta NU se supune dreptului Judecator. Aceasta e tragedia pe care o traim: am ajuns sa confundam SISTEMUL cu Biserica si ADUNAREA cu masele de manevra.

Zilele acestea se desfasoara la Sovata  Conferinta Nationala a pastorilor penticostali, la care eu nu m-am dus, pentru ca nu vreau sa-mi pierd timpul discutand despre cum putem imbunatati (cica!!!) sistemul (comunist, bineinteles!), despre noi proceduri de vot (tot o inventie de-a fratelui nostru siamez) si alte aberatii care te fac sa te enervezi si sa-ti doresti sa fugi in varful muntelui, cat mai departe de un sistem care-ti fura energia, construindu-ti cusca pe care, tot el, te face s-o doresti si s-o socotesti “randuiala divina”.

Daca dupa 20 de ani nimeni nu a reusit sa scuture sistemul si sa spuna “ba’, fratilor, voi nu vedeti ca ne ducem de rapa?!” inseamna ca SISTEMUL duce Biserica in spate, controlandu-i si limitandu-i libertatea de actiune. 

In orice sistem, lupta pentru putere si pentru avantaje personale energizeaza membrii care il compun,  facandu-i  sa uite care le e scopul si determinandu-i sa-i priveasca pe cei care sunt in afara propriei lor organizatii drept adversari, dar nu ai lor sau ai organizatiei lor, ci adversari ai “adevaratei” credinte, ai lui Dumnezeu si ai Scripturii.

Despre modul in care ne raportam la sistem, (poate) data viitoare….

“Dupa ce s-au saturat, Isus a zis ucenicilor Sai:  ‘ Strangeti faramiturile care au ramas, ca sa nu se piarda nimic.’ ” (Ioan 6:12)

Cine se opreste sa stranga faramituri? Cine considera valoroase niste resturi de mancare? Cui ii mai pasa de ce e cazut pe jos, dupa ce s-a vazut cu burta plina?

Noi irosim binecuvantarile lui Dumnezeu pentru ca uitam ca si ceea ce “cade” provine din painea binecuvantata. Isus nu inmulteste painile doar pentru a satura multimea flamanda, ci o face si pentru a ne da o lectie spirituala.

Sunt vremuri in care Biserica are paine din belsug. Sunt vremuri cand Biserica e satula si nu duce lipsa de nimic, dar sunt si vremuri cand Biserica trebuie sa se indrepte spre cosurile de faramituri. Sunt vremuri cand Biserica experimenteaza frecvent miracole, dar sunt si vremuri cand miracolele lipsesc si singura “hrana” e luata din cosul cu faramituri.

Faramiturile sunt adevarurile pe care le acumulam dupa ce senzatiile trec, dupa ce euforia unei slujbe pline de har se evapora, dupa ce bucuria produsa de o predica buna trece. Faramiturile sunt adevarurile pe care le acumulam, printr-o disciplinare severa,  pentru vremuri de criza. 

Prea multi crestini vin la Biserica fara sa-si aduca “cosul pentru faramituri”. Ei nu strang, ei se imbuiba, dar imbuibarea lor nu le ajunge pentru o saptamana. Cand vine ziua de Marti le chiorhaie stomacul  a foame, iar pe Vineri au dureri cervicale si ameteli spirituale, pentru ca pe Sambata sa fie lesinati de-a binelea, dar sperand sa mai ajunga ziua de Duminica, cand Isus le va inmulti din nou painile si se vor satura inca odata…

     Legalizarea drogurilor usoare si a prostitutiei - dincolo de conotatiile religioase pe care le are – face parte din cultura postmoderna care ne invadeaza din ce in ce mai agresiv. Legalizarea actiunilor considerate- in mod traditional- “pacatoase” este una dintre caracteristicile lumii scufundate in mocirla zilelor din urma. Trebuie sa ne resemnam la gandul (comunist?!) ca lumea nu se indreapta spre “epoca de aur” ci, dimpotriva, spre nelegiuire generalizata. Lumea isi promoveaza normalul ei, mediul in care poate supravietui. Lumea, ca un vierme de cadavru, isi cauta mortii care sa-i promoveze valorile.

Nu cred ca “intentia” actualului presedinte va fi dusa la indeplinire intr-o tara traditionala in ceea ce priveste valorile crestine, dar faptul ca exista o intentie de a legaliza ceea ce Biserica de-a lungul timpului a condamnat nu ar trebui sa ne mire. Reactiile absurde de a iesi cu pancarte pe strada, de a coaliza cu “fratii crestini de alte orientari” (chiar si cu ortodoxii- cum a fost, de exemplu, in cazul modificarii legii cu privire la casatoria intre parteneri de acelasi sex ), de a ne trezi la viata in vreme de criza sunt o dovada ca Biserica dormiteaza inca.

Uneori ne hranim cu aberatiile liderilor politici pentru a ne ingrasa ego-ul religios. Sa vezi ce bine se va simti Biserica daca va stopa “intentia” de a legaliza drogurile usoare si prostitutia! Dar ce facem pentru drogatii si prostituatele care parca se inmultesc tot mai mult intr-o Romanie drogata, zi de zi,  cu prostie si mediocritate? Ce planuri avem noi de “a-i scoate pe unii ca din foc”?

Oricum, discutia despre legalizarea drogurilor usoare si a prostitutiei este eclipsata zilele acestea de scandalul politic infernal in care se afla Romania. Desi nu sunt un analist politic, ca un om ce urmareste vremurile si cauta solutii pentru Biserica pe care o slujeste, nu pot sa nu observ ca lucrurile se imputesc de-a binelea. Indiferent de coloratura si orientarea politica, romanii sunt intr-o mare cumpana. Pe de o parte e criza economica care ii fura romanului (simplu si cinstit!) tot mai multe locuri de munca si ii reduce considerabil venitul, iar pe de alta parte e criza politica care ii confirma romanului ca cei de la putere sunt niste parveniti, flamanzi dupa bani si avizi dupa putere. In cine sa mai ai incredere cand pana si fratele Mircea – un batran simpatic de la noi – a inceput sa se roage in Biserica “Doamne, da-le celor de la putere minte, ca se cearta ca niste copii,  ca niste copii, Doamne, ca niste copii” ?

Ma gandesc, Duminica de Duminca, la faptul ca stau in fata unor oameni care toata saptamana se afla in criza. Ma gandesc ca vin obositi dupa lupta crancena cu toate ideologiile si crizele care-i lovesc in timpul saptamanii, iar eu nu am raspunsul la toate nevoile lor si ca nu imi ramane altceva decat sa-i conduc la Adevar, iar Adevarul ii va face slobozi.

Ce se va intampla cu Romania? Vom trai si vom vedea. Dar ce se va intampla cu Biserica? Oare vom trai pentru a vedea o Biserica Apostolica vie, plina de Duhul Sfant, care sa aduca un mesaj REAL de speranta intr-o lume tot mai secularizata si mai pagana? La cum se misca Biserica si la modul in care isi construieste zidurile pentru a se izola de lume sunt slabe sanse sa vedem o Biserica activand ca niste “miei in mijlocul lupilor”. E mai simplu sa te faci prieten cu lupul, daca te mananca incet si sub anestezie, nu?

De ceva vreme – desi nu sunt decat un simplu amator! – imi place sa ascult jazz crestin. Stilul acesta de muzica este de-a dreptul incantator, mai ales daca-ti plac improvizatiile si solo-urile instrumentale de mare calitate.

Pentru cei care vor sa downlodeze muzica jazz crestina va recomand situl: http://www.christianjazz.blogspot.com/

Iar pentru toti cititorii mei o dedicatie in stil jazz.

Predica un frate la noi in biserica si, la un moment dat a folosit o “imagine” preluata de la un alt predicator:

“Daca ar ateriza in fata ta un individ – si nu conteaza culoarea! – de pe Luna, sau de pe Marte si te-ar intreba ce religie sa imbratiseze, unde l-ai trimite? Ce religie i-ai spune sa aleaga?”

Morala: religiile nu iti rezolva relatia cu Dumnezeu. Fiecare individ are nevoie de Isus Hristos ca sa poata sa se impace cu Dumnezeu.

Mai bine sa fii credincios decat religios!

Dileme sunt si MULTE vor mai fi…

Intr-o vreme, nu prea de mult apusa, pocaitii priveau majoritatea activitatilor extra-bisericesti ca pe niste activitati firesti, lumesti, pacatoase. In dorinta ei de a se separa de lume, Biserica a identificat o serie de activitati lumesti, pe care le-a numit “faptele lumii”, de care a incercat sa se fereasca cat a putut de bine. Predicatorii tunau si fulgerau impotriva acestor activitati pacatoase, care-ti anulau mantuirea, poetii se intreceau in a compune poezii care sa distruga sarpele lumesc care vrea sa-si faca cuib la sanul Bisericii, iar cantaretii intindeau acordeoanele la refuz, smulgand lacrimi din ochii celor ce se “intinasera” cu lumea.

O scurta trecere  in revista a acestor “fapte lumesti” este necesara pentru a ajunge la dilema mea. Faptele lumii: privitul la televizor, intrarea intr-un restaurant, a umbla fara batic pe strada,  purtarea pantalonilor de catre surori, purtarea verighetei sau a inelului (de cercei nici nu mai vorbim!), rochia de mireasa, podoabele florale la nunta, mersul la mare, cojocul - semn de mandrie, a avea putini copii (erau persoane “specializate” pe inmultirea nasterilor folosind amenintari de genul:  ”daca nu dai drumul nasterii, Domnul ti-l va lua pe cel pe care-l ai), bradul de Craciun, serbarea zilelor de nastere, maneca scurta, participarea la casatorii in lume. Si lista ar putea continua, dar ma opresc aici pentru ca vreau sa ma ocup de ultima chestiune: participarea la casatorii in lume.

Sub nici o forma nu era acceptat ca un pocait sa participe la casatorii in lume. Acesta era motiv de punere sub disciplina, de stigmatizare vesnica in biserica respectiva.

Cu cativa ani in urma am participat la o evanghelizare unde fusese invitat si un cunoscut  solist, o autoritate pe domeniul lui artistic. Printre altele, fratele ne povestea cu un profund sentiment martiric – dar sub care clocotea mandria - ca la putin timp dupa ce s-a pocait (fusese cantaret de muzica populara), baiatul lui - care nu era si nici nu fusese pocait! - a avut nunta in lume. Nestiind ce sa faca, s-a dus la pastorul bisericii. Acesta i-a “explicat” ca-i mare pacat sa mergi si sa participi la nunta in lume si ca singurul eveniment unde poate participa impreuna cu lumea este inmormantarea. Cu alte cuvinte, daca baiatul tau se insoara, nu te duce, dar daca-ti moare ,te poti duce.

Mi s-a parut bizara si penibila  explicatia aceasta si  m-am pus in locul acelui copil. La propria mea nunta sa nu-mi vina parintii? Si asta pentru ce? Pentru ca NU am ajuns la aceleasi convingeri religioase cu ale lor? Dar eu tot copilul lor raman, ei tot parintii mei sunt! Nu e de mirare ca acel copil, dupa zeci de ani, inca nu se pocaise. Iti vine greu sa ierti un asemenea gest din partea parintilor tai. Oare cati copii de-ai pocaitilor refuza sa se pocaiasca pentru ca parintii lor i-au traumatizat prin gesturi si actiuni pe care nu le-au inteles? Parintii au aruncat cu versete scoase din context, si-au injectat doza de sfintenie, au primit aplauzele bisericii – ca doar sunt martiri, nu?! – si au incercat sa doarma linistiti, ceea ce nu prea cred ca s-a intamplat.

Iata dilema mea. Singurul baiat al unui frate de la noi din biserica - care pe deasupra imi este si un bun prieten - are nunta “in lume”. Am fost invitat si eu la nunta. Sa ma duc, sau sa nu ma duc?

Daca ma duc, nu ma forteaza nimeni sa ma intinez, luand parte la activitatile considerate pacatoase, mai ales ca nunta are loc intre doi tineri educati si cu o cultura dezvoltata.  Nimeni nu ma obliga sa beau, sa dantuiesc, sau sa fac ceva impotriva constiintei mele. Daca nu ma duc, cum imi voi dovedi prietenia fata de fratele meu? Daca ma duc, am o buna ocazie sa vorbesc cu diferiti oameni despre credinta mea, sa le vorbesc despre Domnul Isus. Pot fi sare si lumina la acea nunta. Daca nu ma duc, ma vor aplauda conservatorii, ca vezi Doamne, dau dovada de sfintenie. Daca ma duc, se vor revolta multi “sfinti”. Ma vor barfi si ma vor critica. Daca nu ma duc, dau dovada de lasitate,  pentru ca nu pot actiona in conformitate cu convingerile mele.

Eu cred ca am sa ma duc. Voi face si eu ca predicatorul dintr-o intamplare ce se povestea pe la amvoane. Cand prietenul meu, Isus Hristos, imi va spune ca atmosfera e prea “incinsa” si ca e timpul de plecare, ma voi ridica, ii voi saluta si voi pleca.

Ce ma supara pe mine e ca multi pastori sustin ca la nunta ortodoxa nu avem voie sa mergem, dar doctoratele in teologie cu ortodocsii si  le dau. Profesori ortodocsi predau teologie studentilor nostri. Popi si protopopi iau cuvantul la noi in Biserica, iar pastori de-ai nostri au emisiuni televizate impreuna cu preoti ortodocsi – cu care se pare ca sunt buni prieteni. Oare nu cumva ne intereseaza mai mult ce spun altii despre noi decat adevarul?

Daca nu suntem consecventi in sustinerea unor convingeri , inseamna ca suntem ipocriti!

“De aceea, pe orisicine aude aceste cuvinte ale Mele, si le face, il voi asemana cu un om cu judecata, care si-a zidit casa pe stanca.” (Matei 7:24)

In timp ce citeam cateva reactii la postarile d-lui Danut Manastireanu despre Alin Cristea – postari si reactii pe care le-am citit, asa, ca sa ma informez, pentru ca nu ma intereseaza nicidecum “cazul” – m-am vazut obligat sa recunosc ca ne manifestam in cadrul (sub)culturii noastre evanghelice exact ca “cetatenii lumii”. Ceea ce ne lipsea erau cateva postari elogioase la adresa cuiva,  sa se starneasca reactii, ca cele starnite de actorii politici, care sa duca la analize banale despre “cazul” in discutie.

Dati-i inainte, frati “moguli”! Evanghelicii au ce oferi!

[.....]

Revista  crestina “Noi Frontiere” publica in nr.4 un articol interesant despre crestinii din Kazahstan, care se vad nevoiti sa indure presiuni din ce in ce mai mari din partea guvernului. Printre altele, s-a propus- de catre actualul guvern- marirea limitei numarului minim de membri pentru a putea inregistra o biserica, de la 10 la 200 de membri. Mai mult de atat, cei 200 de membri erau obligati sa se legitimeze la ministerul religiilor.

Acum urmeaza o intrebare importanta pentru penticostalii  initiati: cati membri trebuie sa ai intr-o biserica pentru a putea fi ordinat ca pastor? Daca cifrele corespund cu cele “ordonate” de guvernul din Kazahstan, inseamna ca (institutia numita…) Biserica se plimba prin lume si e prietena cu guvernul din Kazahstan.

[.....]

Oglinda in care ne uitam noi, evanghelicii, nu ne arata adevaratul chip. Daca ne-am vedea asa cum suntem, nu cum ne imaginam ca suntem si ne-am pocai cu adevarat,  probabil ca am experimenta o (RE)innoire spirituala fara precedent. Pana atunci, oglinda evanghelica ne arata “moguli” si “kazac(h)i” care, din nefericire, mai sunt si formatori de opinie.