Laurentiu Balcan - visez, ca sa n-adorm…

“Care dintre noi este cel mai mare?”

Ucenicii s-au certat de nenumarate ori pentru a afla raspunsul la aceasta provocare. In ciuda faptului ca Isus i-a mustrat de fiecare data , se pare ca le intra pe-o ureche si le iesea pe cealalta.

In Marcu 9:33-35 ii vedem certandu-se pe drum. Probabil s-au certat urat, din moment ce le-a fost rusine sa-I raspunda deschis Domnului si sa-L priveasca in ochi. In Matei 20, cu cateva zile inainte de moartea lui Isus, ii vedem din nou maniindu-se ca Ioan si Iacov, fiii tunetului, doreau sa stea unul la dreapta si altul la stanga in Imparatie. Luca, in schimb, ne da un detaliu si mai interesant. Erau in timpul cinei si la masa nu gasesc alt subiect de discutie decat “cine-I mai mare?”: “Intre apostoli s-a iscat si o cearta, ca sa stie care din ei avea sa fie socotit ca cel mai mare?” Luca 22: 24-27. Isus le vorbeste de moartea Sa, le spune ca in curand va fi dat in mainile pacatosilor si ca va fi batjocorit. Cauta sprijin si incurajare …dar, in timp ce El, cu durere si cu lacrimi in ochi, isi anunta sfarsitul, ucenicii isi dadeau ghionturi pentru a afla cine-i mai mare.

Actiunea din Ioan 13 este plasata in mijlocul acestui context tensionat. Iata, pe scurt, o creionare a acestui eveniment….

Isus isi pregateste amanuntit seara de Paste. Era o seara speciala, ultima seara petrecuta cu ucenicii Sai. Pe baza textului din  Marcu 14:12-16, intelegem ca Isus se cunostea cu proprietarul casei. Hristos ii ceruse acestui om sa-I puna casa la dispozitie. Stapanul casei, probabil un om bogat, iI pregatise camera, cu tot ceea ce avea nevoie. Si-a luat slugile si a lasat casa goala, pentru ca Mantuitorul sa nu fie deranjat. 

Isus se apropie de casa, cu ucenicii Sai. Conform obiceiului vremii, oricine intra intr-o  casa trebuia sa se spele pe picioare. Pe langa faptul ca era un semn de ospitalitate, era si o necesitate. Din moment ce ei stateau pe jos cand mancau, nu ti-ar fi placut sa mananci cu nasul langa picioarele nespalate ale lui Petru. Slujba aceasta era facut de robi, in cazul oamenilor care isi permiteau, sau de gazda insasi, daca nu-si permitea un rob. Stapanul acestei case pregatise ligheanul, vasul cu apa si prosopul, dar, la cererea Mantuitorului, isi luase cu el toti robii. Nu era nici un rob in casa care sa le spele picioarele.

Ucenicii erau intr-o mare dilema: “cine va face spalarea picioarelor?” Toti stiau ca trebuie facuta, dar nici unul nu dorea sa-si asume statutul de rob. Nici Petru, nici Ioan, nici Andrei. Toti asteaptau ca “celalalt” sa se ofere voluntar si sa le spele picioarele. Un alt motiv pentru care au refuzat sa faca spalarea picioarelor era si faptul ca cearta lor, cu privire la “cine este cel mai mare”, nu se incheiase. Cum sa-i spal eu picioarele lui Filip? Eu sunt mai mare decat el. Ati prins imaginea?

Ucenicii se aseaza la masa, cu picioarele imbacsite de miros, de praf si se faceau ca ploua. Ba mai mult, in timp ce Domnul le vorbea despre lucruri de-o importanta fantastica…printre care salvarea omenirii…ei se certau ca sa afle cine e cel mai mare.

Isus se astepta ca dupa 3 ani si ceva de ucenicie, macar unul dintre ei sa invete ce inseamna slujirea, ce inseamna sa fii copilul lui D-zeu si sa se ridice sa spele picioarele celorlalti. Dar nici unul nu o face. 

Atunci se ridica Isus. Se dezbraca de hainele Sale, ia un stergar, se incinge cu el, pune apa intr-un lighean si vine sa spele picioarele ucenicilor. As fi vrut sa vad reactia ucenicilor, as fi vrut sa vad socul si groaza de pe fetele lor. “Cum, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, sa fie robul nostru? Asa ceva nu se poate!” “Cu nici un chip nu-mi vei spala picioarele”, striga Petru tulburat. “Daca nu te spal Eu nu vei avea parte deloc de Mine”, vine raspunsul bland al Domnului.  Petru intelege ca lectia aceasta e mult mai profunda decat pare la prima vedere. Intelege in acea clipa ca daca nu se va face ca Isus, un rob al celorlalti, nu va intra in ceruri. Ioan 13:12-16.  “Eu v-am dat o pilda, ca sa intelegeti ca a fi ucenicul Meu inseamna a fi rob. Si asta implica sa-l slujesti chiar si pe cel cu care concurezi pentru marire si slava desarta. Stiu ca nu va place, dar daca nu va veti face ca niste robi nu veti avea deloc parte de Mine.”

Spalarea picioarelor nu are in centrul ei actul spalarii propriu zise, ci lectia robiei. Ni se cere sa slujim si sa devenim robi, pentru a avea parte de El. Cea mai importanta lectie pe care le-a dat-o Isus ucenicilor in Saptamana mare a fost lectia slujirii, lectia robiei. El, Robul lui Dumnezeu, isi pregatea robii pentru a-I continua lucrarea!

 Imbuibarea cea de toate zilele.  

Condamnam, de multe ori, raul cel mai rau, dar alegem sa ne bucuram de raul cel mai putin rau. In etica laica, o asemenea atitudine este acceptabila. Dintre doua rele, il alegi pe cel mai putin rau. Dar in etica crestina “vulpile mici strica viile in floare”. Tolerand pacatele mici, ne facem partasi raului universal, care ne cuprinde si ne seaca de puteri, asa cum un presupus vampir isi secatuieste victima. Raul trebuie  anihilat!  

Putine pacate sunt tolerate, in mediile crestine, ca imbuibarea de mancare. Nu am auzit niciodata ca vreo biserica sa disciplineze pe cineva pentru ca: “trupul le este incarcat de grasime, li se bulbuca ochii de grasime si au mai mult decat le-ar dori inima” (Psalmul 73:4,7).

Biblia nu condamna starea de obezitate, recunoscand si cauze independente de vointa omului, care pot produce obezitatea, dar Biblia condamna placerea care produce obezitatea. Un crestin supraponderal trebuie sa-si analizeze in modul cel mai serios obiceiurile. Un crestin obsedat de mancare trebuie sa se pocaiasca. Un crestin care mananca mai mult decat ii este necesar si se “desfateaza” in ospete, trebuie sa se intoarca la Domnul din toata inima. De ce? Pentru ca imbuibarea ( actiunea de a manca peste masura; a se indopa; a se ghiftui) este pacat.

- Galateni 5:21, “…imbuibarea…cei ce fac astfel de lucruri nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu”

- Luca 21:34, “Luati seama la voi insiva, ca nu cumva sa vi se ingreuneze inimile cu imbuibare de mancare si bautura si cu ingrijorarile vietii acesteIa, si astfel ziua aceea sa vina fara veste asupra voastra.”

- Filpeni 3:18-19, Pavel ii socoteste “vrajmasi ai crucii lui Hristos” pe cei al caror dumnezeu este pantecele. Dependenta de placerea de a manca este vrajmasie cu Dumnezeu. Iar in Romani 16:18 Pavel vorbeste despre “oameni care nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pantecelui lor.” Fiecare este robul lucrului de care este stapanit.  

Sa nu ne miram de chemarea insistenta si permanenta a Bibliei, la cumpatare si infranare. Un crestin e un om echilibrat, cumpatat. El nu se lasa stapanit de porniri animalice si de pofte nesabuite, care il arunca intr-un ocean de pacate. Desi actiunea de a manca implica placere (vezi Genesa 2:9 “Domnul a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi, placuti la vedere si buni la mancare…”), scopul nostru nu trebuie sa fie obtinerea placerii. Cand tinta noastra devine placerea, ne-am departat de Hristos,  adevarata noastra placere. Crestinul se desfateaza in El si isi gaseste placerea nu in mancare, ci in Legea Domnului.

Ma intreb daca nu cumva tocmai placerea de a manca ne determina sa fim toleranti cu cei ale caror burti “ izbucnesc in strigate de veselie”, cu cei ai caror obraji crapa de atata desfatare, cu cei a caror greutate a depasit cu mult limita admisa, iar structura lor osoasa geme de atata tensiune, produsa de o greutate nenecesara, pe care trebuie sa o suporte zi de zi si noapte de noapte. Dar de ce sa ne miram, daca multi dintre cei care “se umfla de grasime” sunt tocmai cei care ar trebui sa stopeze fenomenul acesta alarmant? Ei trebuie sa fie exemple demne de urmat, nu numai in privinta hainelor si a accesoriilor exterioare, ci si in privinta  continutului de sub haine. Ca sa parafrazez “de ce vezi tu blugii fratelui tau si nu te uiti cu bagare de seama la mandria burtii tale?!”

            Sa mancati bine, sanatos si echilibrat, dar sa mancati spre slava lui Dumnezeu, altfel riscam sa fim catalogati ca “neinfranati” si “distrugatori de slava.” Sa fiti sanatosi!

10 motive pentru care nu consum alcool. 

Recunosc subiectivitatea abordarii acestui subiect si tendinta de a forta anumite argumente inspre o anumita pozitie, dar tendinta aceasta este justificata de nevoia evidenta de sfintenie de care trebuie sa dea dovada Biserica in zilele acestea. Cu totii recunoastem o deviere ingrijoratoare de la viata Bisericii primare si suntem cu totii de acord ca avem nevoie de o trezire spirituala autentica. Aceasta trezire spirituala trebuie sa schimbe radical viata noastra personala si marturia Bisericii in mijlocul lumii. Nu am pretentia ca parerea mea e cea mai buna, este doar o parere si cred ca nu veti pierde nimic daca o analizati. Indiferent de nuantele subiectului abordat, un lucru ramane universal valabil “trebuie sa-L onoram si sa-L glorificam pe Dumnezeu, atat in trupul cat si in duhul nostru” De ce nu beau absolut deloc alcool? Pentru ca:

1. Limita dintre acceptabil si inacceptabil, dintre cumpatare si betie, este extrem de subtire, de aceea aleg sa nu ma joc cu limitele. Prefer sa dau dovada de abstinenta radicala decat sa-mi risc viata. Pacatul betiei il exclude pe om din Imparatia lui Dumnezeu. (Galateni 5: 21 etc.). Daca suntem de acord ca putem bea cate un pahar, de dragul argumentatiei trebuie sa fim de acord ca putem consuma si cate o tigara, un trabuc, o doza mai slaba de stupefiante etc. De ce sa ne jucam cu limitele?

2. Alcoolul distruge vieti, cariere, prietenii, familii etc. Cele mai multe faradelegi au pornit de la un pahar de alcool si sunt zeci de studii laice, facute pe aceasta tema, care arata puterea distrugatoare a alcoolului. Solomon, care a fost un consumator inrait de alcool, descrie in Proverbe puterea distrugatoare a alcoolului “ca un sarpe musca si inteapa ca un basilic” (vezi Proverbe 23:29 – 35).

3. Biblia ne spune “Feriti-va de orice se pare rau” ( 1Tesalonicieni 5:22 ). Alcoolul nu este un lucru rau doar in exces, ci este un lucru rau in sine insusi. Este absurd sa spui ca te poti uita la imagini pornografice daca nu poftesti ceea ce vezi. Imaginile pornografice sunt rele in ele insele, pentru ca scopul cu care au fost creeate este de a fi poftite. Alcoolul este rau in sine insusi, pentru ca scopul cu care a fost creeat a fost sa ia mintile omului.

4. Cand Pavel ii spune lui Timotei “Sa nu mai bei numai apa, ci sa iei si cate putin vin, din pricina stomacului tau…” (1Timotei 5:23), el enunta o regula si o exceptie. De ce bea Timotei numai apa? Pentru ca aceasta era regula dupa care se conduceau crestinii in primul secol, iar noi trebuie sa ne tinem de regula, nu de exceptie. Desi nu stim ce fel de vin trebuia sa consume Timotei, este foarte putin probabil ca ar fi consumat alcool, pentru ca in cazul bolilor de stomac, probabil ulcer in cazul lui, vinul este interzis.

5. Levetic 10: 9-11, stabileste ca lege vesnica pentru preotii lui D-zeu “…sa nu beti nici vin, nici bautura ametitoare, cand vei intra in cortul intalnirii…”. Dumnezeu isi argumenteaza decizia spunand “ca sa puteti deosebi ce este sfant de ce nu este sfant, ce este necurat de ce este curat, si sa puteti invata pe copii lui Israel toate legile…” Insusi Dumnezeu afirma ca alcoolul iti intuneca judecata spirituala si afecteaza sfintenia personala. In Apocalipsa 1:6 si in 1Petru 2:9 ni se spune ca noi suntem preotii lui D-zeu. Daca exista o continuitate a Vechiului Testament  in Noul Testament, atunci putem spune ca preotia levitica a fost inlocuita de preotia tuturor credinciosilor, iar principiile generale ale imparatiei levitice au fost transferate imparatiei tuturor credinciosilor. Abstinenta de la alcool a preotilor este unul dintre aceste principii.  

6. Chiar daca Noul Testament nu afirma in mod clar ca abstinenta de la alcool este singura solutie, putem deduce ca Noul Testament ne indeamna spre abstinenta de la alcool, prin faptul ca, pe de o parte condamna vehement excesul de alcool (betia) si pe de alta parte ne porunceste sa luptam cu firea pamanteasca si cu pacatul chiar pana la sange. Pavel spunea “Ci ma port aspru cu trupul meu si il tin in frau, ca nu cumva dupa ce am propovaduit altora eu insumi sa fiu lepadat.” 1Corinteni 9:27.

7. Alcoolul nu e un lucru necesar organismului uman. Desi Biblia condamna imbuibarea de mancare, nu putem compara cele doua situatii si sa spunem ca daca alegem abstinenta de la alcool trebuie sa alegem, in consecinta si abstinenta de la mancare. De ce? Pur si simplu pentru ca mancare e necesara organismului, pe cand alcoolul nu e necesar. Imbuibarea cu mancare, in schimb, este condamnata ca pacat.

8. Este drept ca in Vechiul Testament sunt pasaje care par sa tolereze consumul de alcool, dar la fel de bine gasim pasaje care il descurajeaza. Eu aleg sa le implinesc pe acestea din urma. “Nu se cade imparatilor sa bea vin.” Proverbe 31:4. Iar prin profetul  Osea 4:11 Dumnezeu ne spune “Curvia, vinul si mustul iau mintile omului.”

 9. Nu sunt convins ca Isus a baut alcool. Dar ce a baut la nunta din Cana? Nu stiu exact, sunt mai multe interpretari, dar ma indoiesc de faptul ca Isus – sfintenia intruchipata – ar fi alimentat betia nuntasilor. In limba ebraica acelasi termen e folosit si pentru vin si pentru must, iar intelesul termenului este clarificat in functie de context. Le-a dat Isus sa bea must? Nu stiu. Le-a schimbat perceptia asupra apei, facandu-i sa creada ca e vin? Nu stiu. Dar ce stiu e ca, sub nici o forma, nu le-a alimentat betia.

10. Pentru a avea o marturie veritabila, in mijlocul unui neam ticalos, aleg sa nu coonsum alcool.  Iar atunci cand un “iubitor de alcool” ma va ispiti pentru a-si scuza pacatul si ma va intreba “frate dar tu bei alcool?”, eu ii voi raspunde fara ocolisuri NU. Daca as consuma alcool ar trebui sa-I spun DA, iar el ar zambi mizerabil si si-ar zice in sine insusi “daca pastorul nostru bea, inseamna ca e bine sa bei.” Vreau sa fac rob ascultarii de Hristos orice gand de betie si nu vreau sa dau nimanui prilej sa pacatuiasca, datorita “slobozeniei” mele.

“…si daca in vreo privinta sunteti de alta parere, Dumnezeu va va lumina si  a aceasta privinta. Dar in lucrurile in care am ajuns de aceeasi parere, sa umblam in ele” Filipeni 3:15-16

.

Uituc din fire, crestinul traieste o viata ireala. Undeva intre emisfera dreapta si cea stanga incearca sa se regaseasca pe Sine si sa-si defineasca propria valoare. Dar ceea ce nu stim noi e ca miliardele de neuroni si de alte minunatii, care formeaza creierul nostru, nu-l pot ajuta pe om sa se regaseasca, pentru ca fiecare celula a corpului omenesc e infectata de pacat. Pacatosenia noastra produce coma spirituala in care traim. Lupta aceasta care se da in cadrul unei mase de materie, ce e drept extrem de complexa – cea mai complexa, ne deviaza atentia de la adevarata realitate. Luptam ca sa ne regasim pe noi insine, iar in disperare urlam fara sa ne auda cineva: “cine sunt eu?!” Am fost manipulati sa credem ca noi suntem centrul Universului si ca fara noi Universul s-ar prabusi. Subtil, nebagat in seama, acelasi sarpe siret ne sasaie in cap, zi de zi, cu o voce blanda pe care nu o poti refuza: “tu esti dumnezeu, tu esti totul, prin tine insuti poti deveni maret si glorios…”. Si vai, Doamne, ce ne place sa auzim asta! Simtim dintr-o data ca am inteles sensul vietii si ca ne-am regasit pe noi insine.

Iubitor din fire, Dumnezeu s-a coborat la noi ca sa ne iubeasca! Stia ca suntem pierduti, tocmai de aceea a spus Mantuitorul: “Fiul Omului a venit sa caute si sa-I mantuiasca pe cei pierduti”. Intr-o lume fara speranta, in metastaza morala, moarta din punct de vedere spiritual, Fiul Omului a venit ca sa ne arate adevarata noastra identitate. A venit ca prin iubirea Lui sa ne determine sa ne indragostim de El!

Iubirea aceasta pe care o are Isus pentru noi transcende Universul. Dumnezeul infinit, incomensurabil, Dumnezeul nevazut si intangibil, vine langa mine, Isi pune mana pe umarul meu si-mi spune: “Mi se zbate inima in Mine de mila, tot launtrul Mi se framanta…pentru ca te iubesc si tu nu vrei sa stii asta. Te-am facut pentru slava Mea si te pretuiesc ca pe lumina ochilor Mei, pentru tine dau popoare, pentru tine nimicesc imparatii, daca vei trece prin foc Eu voi fi cu tine – Eu sunt valoarea ta! Intelegi asta?” (vezi  Osea 11:8; Isaia 43: 4, 7.) Omul care intelege ce a facut Dumnezeu pentru el biruieste absurdul. Cand vei intelege harul lui Dumnezeu si bunatatea Lui fara de margini, nu vei mai fi niciodata un crestin mediocru. Nu te vei mai considera niciodata un ratat, un nimic, un strop pierdut in oceanul ignorantei.  Te vei ridica de fiecare data din mocirla in care-ti bagi capul si vei privi la El, pentru ca doar prin dragostea Lui te poti regasi cu adevarat.  

Pentru acest pacatos nesemnificativ, Dumnezeu l-a dat pe Insusi Fiul Sau. Isus nu ne-a mantuit stand intr-un sezlong  la malul marii, privind intinsul albastru si meditand la strazile de aur. Ne-a mantuit indurand cele mai cumplite chinuri. Dezbracat de orice fel de haina, indurand rusinea si batjocurile trecatorilor, sangerand din greu sub povara ranilor, El  s-a gandit la noi. In timp ce mainile si picioarele Lui erau sfartecate sub propria-I greutate, de cuiele ruginite,  El s-a gandit la noi. In timp ce sorbea paharul maniei lui Dumnezeu  si al despartirii de Tatal, El s-a gandit la noi. Iar in timp ce se ruga pe cruce, lipsit de orice fel de egoism, “Tata iarta-I ca nu stiu ce fac!”, El tot la noi s-a gandit. Iubirea lui e socanta. Iubirea Lui are puterea de a spulbera absolut tot ce intalneste in jur. Dezarmeaza mandria mintii noastre primitive si schimba complet tot sistemul nostru de valori. Nu noi suntem centrul Universului, ci El. Valoarea noastra nu e data de ceea ce suntem noi, ci e data de iubirea Lui pentru noi. Avem valoare pentru ca suntem pasiunea Lui! Atunci cand ramanem in iubirea Lui ne regasim pe noi insine si ne descoperim adevarata identitate.  

Naiv din fire, omul inca lupta cu disperare pentru a se realiza. Incercarea de a ne realiza prin propriile noastre eforturi este absurda. Cum sa ma realizez cand eu nici macar nu stiu cine sunt? Cum sa devin glorios cand eu sunt pierdut intr-o mocirla jegoasa? “Sunt ceea ce sunt prin Harul Lui”, a spus unul dintre cei mai realizati oameni care au trait vreodata. Pavel a inteles ca fara harul Lui e un simplu nimic. A inteles ca fara dragostea Lui e pierdut intr-o lume plina de labirinturi, intr-un iaz intunecat si fara speranta. A facut din cautarea Lui scopul vietii personale “Sa-l cunosc pe El si puterea invierii Lui..”. Mottoul acesta l-a schimbat radical, a inceput sa se vada pe sine insusi prin ochii lui Hristos si a ajuns sa inteleaga lungimea, latimea, inaltimea si adancimea dragostei lui Dumnezeu…. Nu vreau nimic, Il vreau pe El – El este iubirea vietii mele. Arata-mi Doamne cine sunt!

“Pericol de cadere!” - David si Bat-Seba: analiza de caz.

2 Samuel 11: 1 - 27.

David, cel mai “mediatizat” personaj al Vechiului Testament, cel mai mare poet si cantaret al poporului Israel, a trecut de multe ori prin experiente la limita apostaziei. In ciuda aureolei cu care il impodobim de multe ori, David a fost un om supus acelorasi slabiciuni ca si noi. Ceea ce uimeste in schimb la David, e puterea lui de pocainta publica. Isi publica pacatele, parca voind sa ne avertizeze ca si pentru noi exista un real “pericol de cadere.”

Pacatul lui cu Bat-Sheba este, probabil, cel mai negru episod din viata lui. Un episod care avea sa-l marcheze tot restul vietii. Insasi existenta acestei naratiune este o dovada a faptului ca pericolul pacatului  sexual este real. Discutam odata cu un tanar despre problema pacatelor sexuale si am fost surprins sa-l aud afirmand “eu nu am probleme in acest domeniu…” Banuind ca e un tanar normal i-am raspuns “in sfarsit am intalnit un om mai puternic decat Samson, mai credincios decat David si mai intelept decat Solomon.” Neconstientizarea pericolului deschide usa cadarii.

Intr-o lume emancipata sexual, unde auzim ca tot mai multi slujitori sunt biruiti de pacate sexuale, indiferent de forma lor, pasiva sau activa, este prea greu sa recunoastem ca suntem intr-un real pericol? In urma unor sondaje de opinie, s-au observat trei lucruri care au dus la caderea oamenilor lui Dumnezeu in pacate sexuale: 1) neglijarea partasiei cu Dumnezeu; 2) lispsa marturisirii pacatelor; 3) nu au crezut ca asa ceva li se poate intampla lor.

Vom analiza cazul lui David, printr-o exegeza simpla si vom puncta cativa pasi care l-au condus pe David in pacat, bineinteles dorind sa evitam greselile facute de el.

            1. Era in lucul nepotrivit. “Dar David a ramas la Ierusalim…” 2Samuel 11:1. Ca Imparat al lui Israel trebuia sa fie in fruntea ostirii lui Israel. El era eroul pe care soldatii trebuiau sa-l urmeze. David il trimite pe Ioab, cu toata oastea la lupta, iar el ramane in Ierusalim. Motivele pentru care a ramas in Ierusalim sunt multiple si vom puncta mai jos cateva dintre ele, dar ceea ce conteaza pentru discutia noastra e ca David se afla in locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Acesta a fost unul dintre pasii care l-au condus spre pacat.

De multe ori fara sa ne dam seama ne afla si noi in locul nepotrivit. Cati barbati nu sunt biruiti de ispita sexuala pentru ca se afla in locul nepotrivit, uitandu-se la imagini nepotrivite, asculta muzica nepotrivita, vorbind cu persoane nepotrivite? Nu putem avea biruinta decat daca suntem in locul potrivit. Este absurd sa crezi ca un alcoolic va putea fi eliberat in mijlocul unei carciume. E un nonsens sa crezi ca flirtand cu cineva poti fi scutit de ispite sexuale. Locul in care suntem determina o mare parte din actiunile noastre. Neaflandu-se la locul potrivit mintea lui David a inceput sa-I dea de lucru.

            2. Neglija Legea lui Dumnezeu. Este greu de crezut ca un om ca David, care a scris o mare parte din Psalmi, putea neglija Legea lui Dumnezeu. In Deuteronom 17:17-20, Dumnezeu randuieste o lege pentru viitorii imparati ai lui Israel. Printre poruncile pe care Dumnezeu le instituie este si aceasta “Sa nu aiba un mare numar de neveste, ca sa nu I se abata inima…” Iar porunca aceasta “va trebui sa o aiba cu el si s-o citeasca in toate zilele vietii lui…” In fiecare zi David trebuia sa citeasca aceasta porunca a lui Dumnezeu si s-o implineasca. Prins in mii de activitati, neglijeaza porunca lui Dumnezeu, din moment ce-si ia mai multe neveste si mai multe concubine (vezi 2Samuel 3:2-5; 2Samuel 5:13). Relatia lui cu Dumnezeu suferea.

Daca vcm neglija Cuvatul lui Dumenzeu, sa nu ne fie de mirare daca vom cadea in ispita. Fara o ancorare puternica in Cuvantul lui Dumnezeu vom merge pe aceiasi cale distrugatoare pe care a mers si David. Doar o relatie stabila si permanenta cu Dumnezeu asigura curatia morala si spirituala pe care o cere Scriptura.

            3. Avea probleme familiale. De ce isi lua neveste dupa neveste? Pentru ca nu era multumit cu ceea ce avea. Dragostea lui pentru nevestele lui era superficiala. Este drept ca in contextul cultural in care se afla ii era permis sa aiba mai multe neveste, dar nu aceasta era intentia lui Dumnezeu. Intentia lui Dumnezeu a fost, dintotdeauna, ca barbatul sa aiba o singura nevasta careia sa-I fie credincios. Omul dupa inima lui Dumnezeu trebuia sa-si caute adevarata implinire in Dumenzeu. Alergand “din floare in floare” a sfarsit sub povara dorintelor si fanteziilor sexuale neimplinite.

            4. Ne era nimeni care sa-l corecteze. In 1Samuel 31 ni se relateaza infrangera suferita de Israel si moartea lui Ioanatan si al lui Saul. Ionatan era cel mai apropiat om de inima lui David, vezi 1Samuel 18:1. Era singurul care avea curajul sa-l infrunte si sa-I spuna atunci cand gresea, ca nu e bine ceea ce face. Fiind imparat, nimeni nu indraznea sa-I spuna “David tu nu faci bine”. David nu mai avea pe nimeni care sa-l corecteze atunci cand gresea din punct de vedere moral si nu mai avea pe nimeni caruia sa-I marturiseasca tensiunile lui sufletesti. A incercat sa-si  duca povara, cu care se lupta de mai multa vreme, de unul singur si a sfarsit doborat de ea.

Lipsa “darii de seama” (spiritual accountability) este unul dintre motivele care-I determina pe cei mai multi slujitori sa pacatuiasca. Cine-I va pastori pe pastori? Cine le va purta poverile?  Incredinteaza-ti poverile in mana celor ce sunt lipiti de inima ta. Nu incerca sa te descurci singur cand vezi ca nu mai poti. David a crezut ca se poate descurca singur si s-a inselat.

            5. A premeditat si a planificat totul. Pacatul a inceput in mintea lui, cu mult inainte de a o avea pe Bat-Seba. Intotdeauna pacatele sexuale pornesc de la fantezii si dependente nemarturisite. Bat-Seba era nevasta lui Urie Hetitul. Urie Hetitul nu era un soldat obisnuit. In 2Samuel 23:39 ni se spune ca era unul dintre cei 37 de viteji ai lui David. Era unul dintre fruntasii ostirii lui. Urie era un soldat exemplar, e suficient sa vedem cum se comporta el, mai ales atunci cand David il cheama de la oaste pentru a inscena insarcinarea Bat-Sebei (v 7-13). David il cunostea pe Urie, era ceva obisnuit sa ia masa cu vitejii lui si cu sotiile lor. David o cunostea pe Bat-Seba foarte bine. Ea nu era doar sotia lui Urie, ci era si fata lui Eliam, la randul lui unul dintre cei 37 de viteji ai lui David, 2 Samuel 23:34. Dar despre Eliam gasim un amanunt si mai interesant, era fiul lui Ahitofel. Ahitofel era sfetnicul lui David, 2Samuel 15:12. Era cel mai intelept si mai respectat om din Israel. Despre el ni se spune ca “Sfatul dat pe vremea aceea de Ahitofel avea tot atata putere ca si cum ar fi intrebat chiar pe Dumnezeu.” (2Samuel 16:23). Asadar, Bat-Seba era nepoata lui Ahitofel, unul dintre cei mai apropiati colaboratori ai lui. David o dorise pe Bat-Seba, care era foarte frumoasa, cu mult inainte de capitolul 11 din 2 Samuel. Capitolul 11 nu reprezinta altceva decat punctul culminant al tensiunilor si dorintelor lui sexuale legate de Bat-Seba. Cand Ahitofel a aflat ca David o abuzat de nepoata lui si ca l-a omorat pe Urie, si-a pierdut respectul pentru David. Cuprins de amaraciune a visat toata viata la razbunare, deaceea s-a revoltat impreuna cu Absalon si a sfarsit sinucigandu-se.

Pacatul lu David a avut repercursiuni colosale. Relatia lui cu Dumenzeu a ajuns sa atarne de un fir de par. Pasalmii 32 si 51 sunt expresii ale acelor tensiuni spirituale extraordinare. Natan ii spune lui David: “Domnul iti iarta pacatul, nu vei muri” (2Samuel 12:13), aratand prin aceasta ca intentia lui Dumnezeu a fost sa-l omoare pe David. Nu a avut liniste toata viata, sabia nu s-a dapartat de casa lui niciodata. A trebuit sa-si ingroape trei baieti, in timpul vieti, iar dupa moarte lui, din porunca lui Solomon, a-l patrulea sau fiu este ucis. Ceea ce ceruse el “sa dea inapoi patru miei…” s-a implinit. Dupa pacatul cu Bat-Seba, David nu a mai fost niciodata acelasi om.

Pentru fiecare dintre noi David este un semnal de alarma. Apostolul Pavel spunea: “Cine crede ca sta in picioare sa ia bine seama sa nu cada”. Acorati in El, dependenti de harul Lui si de Duhul Lui cel Sfant, vom iesi biruitori. Intelegand pericolul si cautand ajutor la Dumnezeu vom trai o viata curata – vom fi sfinti pentru ca El traieste in noi.

Nu cred că există biserică penticostală care să nu se fi confruntat, într-un fel sau altul, cu fenomenul proorociei. În ciuda faptului că lucrarea profetică este din ce în ce mai neglijată, nu trebuie să uităm că o caracteristică esenţială a unei biserici apostolice e tocmai lucrarea profetică. Înca de la originea ei, Biserica lui Dumnezeu a experimentat manifestări abundente ale darului profetic.

Unul dintre motivele pentru care acest dar se manifestă din ce în ce mai rar în timpul slujbelor noastre religioase este înmulţirea  proorociei false şi a proorocilor mincinoşi. Ca niciodată, aceşti impostori se ridică plini de neruşinare şi vorbesc în Numele Domnului, ducând multe suflete în rătacire. Apostolul Petru ne avertizează cu privire la acest fenomen când ne spune: “În norod s-au  ridicat şi prooroci mincinoşi…”(2Petru 2:1). Nu e de mirare că, în multe biserici, păstorii care luptă cu falsitatea sunt priviţi uneori ca oponenţi ai lucrarii Duhului Sfânt. În naivitatea noastră avem impresia că oricine rosteşte “Aşa vorbeşte Domnul” e călăuzit de Duhul Sfânt. Uităm parcă prea uşor cuvintele apostolului Pavel că: “satana se poate transforma într-un înger de lumină şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihanirii…”(2Corinteni 11:14-15).

În faţa atâtor provocări cu privire la lucrarea profetică, mulţi sunt gata să renunţe chiar şi la lucrarea sănătoasă, pentru a nu-şi asuma riscuri. Dar, procedând aşa, nu facem altceva decât să jucăm după cum ne cântă diavolul. Pentru satan e tot una dacă îşi trimite proorocii minicinoşi să proorocească, sau dacă determină o biserică să respingă lucrarea profetică. În oricare dintre aceste situaţii el caştigă. Singura noastră opţiune e să permitem manifestarea adevăratei proorocii şi să împiedicăm manifestarea falsei proorocii. Dar ca să putem face acest lucru trebuie să răspundem la doua întrebări esenţiale: 1) Care este sursa din care se alimentează proorocul? şi 2) Cum putem deosebi proorocia falsă de cea adevărată?

 1. Care este sursa din care se alimentează proorocul?

Un lucru care ne va ajuta sa fim vigilenţi în faţa acestei provocări despre care vorbeam e sa ştim că sunt mai multe surse din care se poate “inspira” cineva atunci când vorbeşte în Numele Domnului. Aşa cum spuneam, trebuie să renunţăm la naivitatea de a crede că dacă cineva vorbeşte în Numele Domnului e călăuzit în mod automat de Duhul Sfânt. Experienta ne-a dovedit că o mulţime de impostori ne “jefuiau spiritual”, având Numele Domnului pe buze. A invoca argumentul lui Pavel din 1 Corinteni 12:3 cum că “…nimeni nu poate zice “Isus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt”, este o dovadă de imaturitate spirituală. E suficient să facem o exegeză simplă asupra acestor versete pentru a vedea că, în contextul respectiv, Pavel nu se referă la a afirma superficial, “Isus este Domnul”, ci la a exprima o convingere doctrinară interioară. El îi are în vedere aici pe cei ce erau convinşi de faptul că Isus este Domnul. Deaceea spune el că nimeni nu-şi poate exprima convingerea că Isus este Domnul decât prin Duhul Sfânt. Acelaşi lucru îl are în vedere şi Ioan în prima sa epistolă. El nu se referă la a rosti pur şi simplu cuvintele “Isus a venit în trup”, ci se referă la o convingere doctrinară personală. Gnosticismul şi docetismul, ereziile majore în perioada Noului Testament,  nu credeau în întruparea Domnului Isus, ei nu erau convinşi că Isus a venit în trup. Ioan îi are în vedere pe ei, pe aceşti antichrişti, atunci când spune că “…orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la D-zeu;şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu…” Nimeni nu putea să-şi mărturisească convigerea personală, că Isus a venit în trup, decât sub călăuzirea Duhului Sfânt.

A folosi aceste expresii “Isus este Domnul” şi “Isus a venit în trup” ca un argument al autenticităţii unei proorocii este o dovadă de infantilism spiritual. Sunt o mulţime de prooroci mincinoşi care încearcă să manipuleze naivitatea noastră spirituală.

Sfânta Scriptură ne prezintă cel puţin cinci surse pentru proorocie.

a. Îndrăzneala. În Deuteronom 18:22, Dumnezeu ne descoperă una dintre sursele de proorocie: “Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu  l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să nu ai teamă de el.” Îndrăzneala, tupeul şi dorinţa de mărire îi determină pe mulţi să vorbească în Numele Domnului. Pentru un creştin serios, care îl iubeşte sincer pe Domnul Isus, este greu de conceput o asemenea atitudine indolentă. Frica de Domnul ne determină pe mulţi să avem grijă ce vorbim în Numele Lui, ca să nu  batjocorim Numele Domnului.  Dar aceşti mincinoşi nu au frică de Dumnezeu, ei nu sunt altceva decât nişte “stânci ascunse la mesele voastre de dragoste”.

Într-o lume a extravaganţei, a neruşinării şi a emancipării sub toate formele, ne e de mirare să întâlnim o asemenea atitudine şi printre oamenii care se pretind “slujitori ai Domnului”?.   

b. Profitul material. Materialismul secolului 21 este ca muşcătura paralizantă a unui şarpe veninos ce intenţionează să-şi ucidă prada. Niciodată nu au fost creştinii mai atraşi de lucrurile materiale ca în aceste zile. Toţi avem dorinţa de a avea cât mai multe lucruri materiale, uneori chiar cu preţul de a ne sacrifica viaţa spirituală.  

Bisericile sunt asaltate de tot mai mulţi aşa zişi prooroci, care nu au alt scop decât profitul material. Ei speculează deschiderea noastră pentru lucrarea Duhului Sfânt şi în funcţie de cum sunt trataţi proorocesc de bine, sau de rău. Dumnezeu vorbea prin proorocul Mica şi spunea: “Aşa vorbeşte Domnul despre proorocii care rătăcesc pe poporul Meu, cari, dacă au de muşcat ceva cu dinţii, vestesc pacea, iar dacă nu li se pune nimic în gură, vestesc războiul…” (Mica 3:5). Neemia mărturiseşte cum Sambalat şi ceilalţi vrajmaşi ai rămăşiţei credinciose au căutat să-l înfricoşeze. El ne spune că aceştia l-au corupt chiar şi pe Şemaia, fiul lui Delaia, un prooroc. Acesta i-a poorocit lui Neemia în aşa fel încât să-i înmoaie inima şi să-l determine să  renunţe la construirea zidului. Dar Neemia identifică sursa de proorocie şi nu se teme de el: “..a proorocit aşa pentru mine, fiindcă Sambalat şi Tobia îi dăduseră argint.” (Neemia 6:12). În v14 din acelaşi capitol Neemia mai aminteşte şi alţi prooroci care pentru profit material au căutat să-l sperie. Aşadar profitul material îi determină pe mulţi să proorocească în Numele Domnului.

c. Dorinţa inimii. Natura umană e caracterizată, printre altele, şi de imaginaţie fantezistă. Fiecare om are fantezii de toate felurile, cu  privire la multe lucruri şi nu mă refer neapărat la fantezii păcătoase. Se pare  că un mare număr de prooroci mincinoşi sunt călăuziţi de propriile fantezii, pe care în cele din urmă chiar ajung să le creadă. Unii inventează nişte lucruri care te fac, aşa cum spune românul, să te cruceşti când le auzi. Nu toate visele pe care le ai sunt de la Dumnezeu. Nu toate gândurile care îţi vin în minte, în timp ce te rogi, sunt de la Dumnezeu. Nu toate îndemnurile pe care le primeşti sunt de la Duhul Sfânt. Mintea noastră, foarte fantezistă, ne poate juca feste. Trebuie să întelegem acest aspect pentru a nu pune pe seama Duhului Sfânt toate “minunile” pe care le auzim uneori. Prin proorocul Ezechel, Dumnezeu descoperă această sursă falsă de proorocie când spune: “Fiul omului, prooroceşte împotriva proorocilor lui Israel, care proorocesc, şi spune celor ce proorocesc după gustul  inimii;…Vai de proorocii fără minte, care umblă dupa duhul lor şi nu văd nimic” (Ezechiel 13:2-3). Iar Ieremia spune despre proorocii mincinoţi că “…vă proorocesc nişte vedenii mincinoase, proorocii deşerte, înşelătorii şi închipuiri scoase din inima lor.”(Ieremia 14:14) (vezi de asemenea Ieremia 23:16; 23:26; Mica 2:11 ). Din păcate, putem constata că, uneori ,cu cât e mai fantezist un prooroc cu atât e mai celebru. 

d. Călăuzire demonică. Sunt oameni care proorocesc sub călăuzirea directă a unor duhuri demonice. Au decăzut spiritual, prin impietrirea inimii, până acolo încât orice rază de lumină spirituală s-a stins în viaţa lor. În întunericul din inima lor, robită de păcat, se aud într- adevăr voci, dar nu sunt voci dumnezeieşti, ci voci demonice. Zaharia vorbea despre o zi când Domnul va scoate din ţară pe proorocii mincinoşi şi duhul necurat, care-i călăuzeşte pe aceştia. (Zaharia 13:2).

În zilele noastre această lucrare amăgitoare mai este numită si ghicire, iar cei care o practică pretind că ar avea puteri paranormale, sensibilitate extrasenzorială, dar dumnezeiesc de clarviziune, de vrăjitorie, de electromagnetism ,etc. În unele cazuri ,unii chiar reuşesc ceea ce-şi propun să facă, iar aparentul lor succes e o rampă serioasă spre celebritate.  

Este trist când nu putem identifica această sursă de proorocie şi permitem celor ce nu sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu să vorbească în Numele Domnului, lăsând în urma lor otrava mortală a fărădelegii şi înşelătoriei.

e. Duhul Sfânt. Adevărata sursă de proorocie şi unica sursă de proorocie acceptată de Biserica lui Dumnezeu e Duhul Sfânt. Pavel ne spune că “fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”(1Corinteni 12:7). Iar după ce enumeră nouă dintre darurile spirituale, printre care şi proorocia, ne spune că “toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1Corinteni 12:11) Duhul Sfânt este singura sursă de proorocie care poate să-l apropie pe om de Dumnezeu. Bisericile noastre au nevoie de o manifestare autentică a proorociei, sub călăuzirea şi plinătatea Duhului Sfânt. Avem nevoie de o lucrare care să schimbe vieţi şi să ne determine să ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu. În 1Corinteni 14:3 Pavel ne spune: “Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere”. Fiecare biserică ar trebuie să se roage neîncetat ca Duhul lui Dumnezeu să-şi ridice prooroci care să stea la dispoziţia Lui şi să rostească adevărul lui Dumnezeu spre zidire, sfătuire şi mângâiere.

Dar identificarea acestor surse de proorocie nu e suficientă pentru a înţelege diferenţa dintre adevăr şi fantezie. Noi trebuie deasemenea să mai răspundem la o întrebare esenţială.

 2. Cum pot deosebi proorociile adevărate de cele mincinoase?

Această întrebare nu este una simplă, pentru că mulţi prooroci îşi îmbracă minciuna în adevăr. Am văzut odată o cutie de otravă pentru şobolani şi am rămas uimit să văd compoziţia produsului: 99,5% grâu; 0,5% otravă. Nu era otravă sută la sută, pentru că altfel şobolanii nu s-ar fi atins de ea. Nu-i aşa? Chiar şi şobolanii pot distinge o cantitate prea mare de otravă! Tot aşa şi diavolul îşi îmbracă otrava în ceva plăcut, îşi îmbracă otrava chiar în adevăr, dar un adevăr incomplet.

Scriptura ne prezintă câteva principii care ne pot ajuta să răspundem la întrebarea de mai sus,despre cum putem deosebi proorociile.

            a. Armonia dintre mesajul profetic şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Armonia mesajului profetic cu adevărul revelat în Scriptură este esenţială. Pavel îi avertiza pe Galateni şi le spunea: “Chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de cea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!” (Galateni 1:8). Singura sursă infailibilă (care nu poate greşi) prin care Dumnezeu îşi revelează voia este Scriptura (vezi 2Timotei 3:16-17). Întotdeauna trebuie să ne raportăm la Cuvântul lui Dumnezeu şi să înţelegem că nici o proorocie nu se poate tălmaci singură(2Petru 1:20-21), ci prin Cuvântul lui Dumnezeu care e viu şi lucrător (Evrei 4:12). Deaceea, mesajele profetice care contrazic Cuvântul  lui Dumnezeu nu pot fi inspirate de Duhul Sfânt, pentru că Duhul Sfânt nu se contrazice pe Sine Însuşi.

Pretenţia unor prooroci că mesajul lor are aceeaşi valoare cu a Cuvântului lui Dumnezeu este aberantă. Bineînţeles că Dumnezeu vorbeşte şi astăzi prin prooroci, dar ,datorită faptului că proorocul este intermediarul mesajului, el poate greşi în exprimarea sau înţelegerea mesajului. Asta nu înseamnă că mesajul transmis nu este adevărat, ci înseamnă că nu este infailibil. Doar mesajul revelat în Sfânta Scriptură este infailibil, “Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. El este un scut pentru cei ce se încred în El” (Prov.30:5). Şi pentru că Biblia conţine mesajul infailibil al lui Dumnezeu, orice revelaţie ulterioară trebuie raportată la Biblie, altfel putem sfârşi în tradiţii şi dogme pe care le vom socoti egale ca valoare cu Sfânta Scriptură.  Şi tocmai această greşeală vrem s-o evităm noi, creştinii apostolici, greşeala pe care au făcut-o bisericile tradiţionale: adăugarea de noi revelaţii sau de învăţături care, de multe ori ,contrazic adevărul infailibil al Scripturii.

             b. Împlinirea profeţiei.  

Un alt criteriu pentru deosebirea unei proorocii este împlinirea ei. Scopul principal al proorociei e să aducă “zidire, sfătuire şi mângâiere”(1Corintei 14:5), dar acesta nu e singurul scop al proorociei. Proorocia are ca scop şi descoperirea lucrurilor ascunse, “Tainele inimii lui vor fi descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu, şi va mărturisi că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1Corinteni 14:25).

Dacă ceea ce vesteşte proorocul nu se împlineşte, înseamnă că proorocia nu a fost de la Dumnezeu. Dumnezeu explică acest lucru poporului evreu, care ,ca şi noi, se întreba: “Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?”. Iar răspunsul lui Dumnezeu este promp şi clar: “Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el” (Deuteronom 18:21-22.)

Trebuie să fim foarte atenţi la împlinirea proorociei şi dacă ceea ce descoperă proorocul cu privire la o anumită situaţie este adevărat. Mulţi prooroci mincinoşi vor căuta sa reinterpreteze mesajul pentru a nu fi daţi de ruşine, dar faptul că retractează ceea ce au spus iniţial este o dovadă clară că nu au vorbit în Numele Domnului al Cărui cuvânt este “da” şi “amin”.

           c.Roadele proorocului .

Al treilea principiu care ne ajută să discernem dacă un mesaj e de la Dumnezeu sau nu sunt roadele proorocului. E drept că nu întotdeauna putem să-l cunoaştem pe prooroc, dar principiul acesta este foarte important. Domnul Isus ne avertizează şi ne spune, în Matei 7:15-20, să ne păzim de proorocii mincinoşi care vin la noi deghizaţi, pretinzând că sunt ceea ce nu sunt. Mântuitorul ne-a spus că îi vom cunoaşte după roadele lor. Un prooroc care trăieşte în păcat nu poate fi proorocul Domnului. Proorocul nu-i un om desăvârşit, el este un om care, ca orice creştin, se luptă să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu. Proorocul e întotdeauna conştient că fără harul lui Dumnezeu nu poate face nimic, deaceea îşi dezvoltă permanent o atitudine de pocăinţă şi de smerenie . Proorocul mândru, care are pretenţia că e “mâna dreaptă a lui Dumnezeu”, şi nu vrea să trăiască în smerenie şi ascultare de Dumnezeu şi de Biserica Lui, nu poate fi mesagerul lui Dumnezeu. Roadele proorocului arată cine este el cu adevărat, “aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7:20

d. Darul deosebirii duhurilor.  

Unul dintre darurile pentru care ar trebui să ne rugăm cu stăruinţă în aceste zile e darul deosebirii duhurilor (1Corinteni 12:10). Prin acest dar, Dumnezeu ne poate descoperi sursa mesajului, dacă e de la Dumnezeu, de la oameni, sau de la diavolul.

Un exemplu concludent în această privinţă îl găsim în Fapte 16:18, când, prin exercitarea acestui dar, Pavel mustră duhul necurat de ghicire care vorbea prin acea slujnică.

Domnul Isus, folosindu-se de acest dar supranatural, identifică sursa care i-a determinat pe cei doi fii ai lui Zebedei, Iacov si Ioan, să ceară să coboare foc din cer peste un sat necredincios din Samaria “Isus s-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!”(Luca 9:55). Cu ajutorul acestui dar, noi putem şti ce duh îl însufleţeşte pe cel care vorbeşte în Numele Domnului.

            e. Călăuzirea spirituală personală.

La nivelul duhului, noi putem simţi dacă un mesaj e de la Dumnezeu sau nu. Un creştin plin de Duhul Sfânt, fără a avea darul de deosebire a duhurilor, are o sensibilitate spirituală aparte. El poate percepe cu duhul lui, chiar dacă nu poate explica logic acest fenomen, dacă un mesaj e din partea lui Dumnezeu, sau nu. La o seară de stăruinţă, în zona noastră, un frate a început să spună: “Aşa vorbeşte Domnul….”, dar mesajul lui era sec, fără putere, fără “ungere de sus”. M-am uitat în stânga şi în dreapta mea şi alţi doi fraţi în vârstă, cu experienţă pe calea Domnului, se uitau şi ei miraţi de curajul acelui om. I-am întrebat dacă simt ceva şi răspunsul lor a fost “nu simţim nimic la nivelul duhului”. Ioan ne spune în prima sa epistolă “…ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El după cum v-a învăţat ea” (1Ioan 2: 27).

Dacă o biserică e plină de Duhul lui Dumnezeu, când un prooroc va intra în ea, ei vor cunoaşte, la nivelul duhului lor, dacă acea sursă e de la Duhul Sfânt sau nu. Când Duhul Sfânt vorbeşte într-o biserică, acolo are loc ceva supranatural, se creează o unitate spirituală inexplicabilă, o revărsare de har care va fi experimentată de toţi cei ce Îl iubesc pe Domnul Isus  şi au inima curată.

Nu toţi cei ce vorbesc în Numele Domnului sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, conform Scripturii, ar trebui să ne asteptăm ca în aceste zile din urmă tot mai mulţi prooroci mininoşi să folosească Numele Domnului pentru propriul lor interes. Aceasta e provocarea cu care fiecare biserică penticostală, şi nu numai, se va confrunta. Putem noi deosebi adevărul de fantezie?