penticostalul … un blog anti-somnolenta.

Capcana dependentelor religioase (2) ianuarie 18, 2012

Toti dependentii vor sa-si depaseasca conditia si … sa simta. Sa simta! Sa simta ce n-au mai simtit. Sa se simta stapanii Universului, macar pentru o clipa. Senzatia de euforie ii va urmari toata viata si vor dori s-o repete, indiferent de pret si indiferent de consecinte. Ei nu pot vedea consecintele viitoare din pricina experientelor prezente. Nu-i  intereseaza ca dependenta le va distruge viata – e in viitor, vor spune ei – pe ei ii intereseaza ceea ce simt acum si aici, prezentul deplin. Vor ajunge in stadiul in care vor constientiza iminenta mortii, vor sti  ca  mor de dependenta, dar nu se vor  putea opri din pricina prezentului ce le ofera senzatia dorita care, din pacate, este prea scumpa. Nu se merita sa-ti distrugi viata pentru o senzatie!

Dependentii religiosi nu se deosebesc prea mult de ceilalti. Ei tot experiente euforice  cauta. Vor sa simta, sa-si depaseasca conditia, sa traiasca ceea ce rar le este dat oamenilor sa traiasca: sentimentul divinului.

Personal sunt pentru experienta religioasa. Credinta crestina nu este o teorie seaca, nu este o simpla ideologie sau curent filozofic. Suntem chemati sa-L experimentam pe Dumnezeu. Problema nu e experienta in sine, ci modul in care ajungem la ea. Calea dificila a experientei crestine incepe cu pocainta, smerenie, zdrobirea inimii, lepadare de sine, infranarea trupului, disciplina spirituala, rugaciune, post si iubire neconditionata cat cuprinde. Este calea ucenicului care calca pe urmele lui Hristos si-L imita. Este o calea tare grea, dar garantata 100%. 

Calea usoara, in schimb, este la indemana oricui: calea dependentei religioase. Te supui pe tine insuti unor  obiceiuri, traditii si concepte care iti ofera siguranta. Te indoctrinezi in asa fel incat indoctrinarea respectiva iti ofera satisfactii, experiente senzoriale unice. Nu este de mirare de ce in multe biserici Biblia nu mai reprezinta centrul predicarii. Enoriasii nu vin la biserica pentru Adevar, ei vin pentru a-si injecta doza saptamanala de drog spiritual, pentru a se simti copiii lui Dumnezeu, pentru a trai clipa cand simt ca Dumnezeu e aproape. Ce se intampla maine nu mai conteaza, dependentul nu se gandeste la ziua de maine, el traieste clipa.

(Cazul 2)

Ion este un predicator bun. Autodidact. Citeste mult si cauta sa-si imbunatateasca darul permanent. Biserica il apreciaza ca pe  un slujitor puternic. Mesajele lui sunt  transante, conservatoare, radicale in ce priveste pacatul, fara mila fata de pacatosi, adica exact ce trebuie ca sa lasi impresia ca esti un om neprihanit. Nu lipseste de la staruinte, ba chiar le organizeaza si se dedica trup si suflet lucrarii Domnului. Inevitabil ajunge sa-si neglijeze familia, foarte numeroasa dealtfel, cat o echipa de fotbal. Pentru a-si tine copiii in frau apeleaza la “nenea Neculai”. Isi bate copiii fara masura, dar nu uita sa se roage cu ei si sa le vorbeasca despre dragostea lui Dumnezeu. Uneori  isi mai bate si nevasta, ca sa fie supusa, nu de alta, si ca sa nu-l faca de ras, ca sa nu-i strice cariera, dar in public nu uita sa-si  declare iubirea extraordinara pe care o are fata de ea si ii multumeste Domnului, cu lacrimi in ochi, de minunata familie pe care o are. Biserica se bucura ca, na!, avem nevoie de exemple vii, nu?

Din cand in cand imaginea lui de om neprihanit este pusa la indoiala. Incep sa se auda zvonuri despre cum este el acasa, despre ce fel de om este cu adevarat in viata de zi cu zi, cand nu-l vede nimeni. Copiii cresc si se razvratesc. Cand sursa de senzatii – propria-i neprihanire – ii este amenintata, reactioneaza violent, ca orice dependent. Incearca  sa schimbe comitetul, sa rastoarne pastorul, sa organizeze rascoale in biserica, sa-si traga oameni (ca si el, probabil) de partea lui pentru a-si conserva imaginea fara de care isi pierde senzatia. Blestemata asta de senzatie, de sentiment ca este divin, il determina la actiuni inimaginabile asa ca, la un moment dat, nevasta lui il paraseste confirmand odata pentru totdeauna ca Ion nu era un om neprihanit ci … un dependent de propria-i neprihanire.

Cunosc colegi de-ai lui Ion care au recurs la metode barbare de a-si pedepsi copiii, asa incat acestia au ajuns sa-i urasca. Unul dintre ei, un bun predicator  de altfel, isi lega baietii cu funia  de legat vitele, de grinda din grajdiul animalelor si ii batea pana obosea. Nu ma mir de ce acestia nu mai trec pe la casa parinteasca cu anii si nu vor sa mai auda de “tata”.

Colegi de-ai lui Ion au turnat la Securitate, si-au vandut fratii si au compromis lucrarea Domnului dar se cred in continuare oamenii lui Dumnezeu si pretind respect. Ciudatenia e ca unora dintre ei li s-a dovedit vinovatia cu acte si, cu toate acestea, continua sa predice, sa se impartaseasca , sa candideze la functii importante in cadrul organizatiei din care fac parte, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Eu am o singura explicatie … oamenii acestia sunt dependenti!