De ce nu facem misiune? mai 30, 2011
Posted by laurentiu balcan in Penticostalism, Reforma crestina.6 comments
Intre 24 – 26 Mai, APME a organizat o conferinta de misiune la Valea Draganului. Am participat cu deosebit interes si profund sentiment de recunostinta fata de harul pe care Dumnezeu ni-l da de a duce Evanghelia pana la marginile pamantului. Agentia Penticostala de Misiune Externa este implicata intr-o treaba grozava si, chiar daca sustinerea din partea Cultului este modesta, tot mai multe biserici penticostale locale isi indreapta atentia spre misiune. Iata un fapt de apreciat!
Pastorul Mircea Detesan isi exprima nemultumirea ca la varful Cultului nu exista dorinta de misiune si ca suntem in stare sa vorbim despre orice altceva, dar nu si despre misiune. Chiar asa, de ce vorbim despre orice altceva dar nu si despre misiune, ca deziderat principal al Bisericii lui Hristos? Mi-am notat cateva ganduri acolo pe care le impartasesc cu voi.
1. Nu avem o inima de misionari. Noi ne numim apostolici, dar nu suntem apostolici in gandire. Din pacate, cea mai mare greseala pe care au facut-o penticostalii a fost sa-si insuseasca darurile si manifestarile Duhului, fara dezideratele Duhului. Am vrut experientele Duhului, dar fara a implini scopul Duhului, acela de a fi martori pana la marginile pamantului. Vorbim in limbi, experimentam minuni, ne inmultim mai rapid decat alte grupari evanghelice, dar nu mergem pana la marginile pamantului.
2. O gandire misionara implica renuntarea la cariera, la cariera pe care eu o numesc politico-eclesiala. Intr-o structura de conducere politizata, cu influente comuniste evidente, a ne astepta la o conducere cu viziune apostolica este o himera. Dar sa nu ne punem problema unei viziuni misionare – ar fi prea mult, repet – sa ne intrebam daca avem vreun fel de viziune, pentru ca din raportul presedintelui de la Bistrita mi-am dat seama ca nu avem niciun fel de viziune, in afara de conservarea traditiei noastre. Intr-un anumit sens, noi ne pregatim de priveghi, nu de cumetrie.
3. Conducerea centralizata ii percepe pe misionari ca pe oponenti, nu ca pe sustinatori. Misionarii se intorc la principiile biblice de baza, esentiale, nu la aberatiile culturale care ne determina sa luam hotarari chiar si la nivel de Consiliu Bisericesc. O conducere care convoaca Consiliul Bisericesc pentru a lua decizii ca cea din 2007 (AICI) nu are viziune misionara si nu va sustine, in conditiile date, niciodata misiunea.
4. Misiunea poate redestepta bisericile locale, singurele care – in viziunea mea – pot schimba ceva in miscarea penticostala din Romania. Pe cine intereseaza o miscare care il poate indeparta din functie? Bisericile misionare pot schimba gandirea comunista, pot lua atitudine fata de abuzurile puterii si se pot coaliza pentru a-si promova viziunea. Iata de ce nu suntem interesati de misiune.
…..
Suntem miscarea penticostala cea mai numeroasa din Europa. Avem un potential uman extraordinar. De ce nu punem misiunea pe lista noastra de prioritati? Iata o intrebare la care Consiliul Bisericesc ar trebui sa ne raspunda in graba!
Cand Duhul Sfant te calauzeste… mai 22, 2011
Posted by laurentiu balcan in Scriptura, Trezire spirituala.6 comments
Orice copil al lui Dumnezeu este – sau cel putin ar trebui! – sa fie calauzit de Duhul Sfant. Pavel ne spune in Romani ca daca suntem copii de Dumnezeu atunci suntem calauziti de Duhul Sfant.
Nu cred ca modul de calauzire este cel care ridica probleme evidente, caci Dumnezeu ne vorbeste cand intr-un fel, cand in altul. Diversitatea caluzirii este extraordinara. Dumnezeu iti poate vorbi printr-un tunet, dar iti poate vorbi si printr-o furnica. Iti poate vorbi prin glas profetic, dar iti poate vorbi si prin rasul unui copilas. Iti poate vorbi prin Biblie, dar si prin cuvintele unui pustnic, pierdut prin pustietatile Egiptului. Problema, cred eu, consta in lipsa dorintei de a asculta de calauzirea Duhului Sfant. Nu suntem gata sa ascultam de Dumnezeu, chiar daca El ne vorbeste simplu, personal, direct si atunci plasam problema caluzirii noastre in sarcina altora.
Am vazut oameni care il ispitesc pe Dumnezeu, asteptand cuvinte profetice, cand problema lor este clara. O tanara care traia in curvie s-a dus sa intrebe un proroc (imitand o practica Vechi Testamentala, care nu mai este o regula in Noul Testament) pentru a vedea ce-i va spune Domnul. Pai ce sa-i spuna Domnul? Domnul deja i-a spus in Biblie ce sa faca. Alergarea aceasta dupa caluzire supranaturala are in ea o doza de smecherie draceasca. Nu cumva prorocul imi va ingadui sa raman in starea de pacat? Daca e voia Domnulu ca eu sa nu ma pocaiesc, ci sa ma bucur mai departe de pacatul meu? Asta inseamna sa-l ispitim pe Dumnezeu. Este un mare pacat!
Cred ca orice crestin trebuie sa caute calauzirea personala a Duhului (prin Biblie, prin dezvoltarea relatiei cu Dumnezeu, prin rugaciune staruitoare etc.) si abia apoi calauzirea supranaturala prin diferite manifestari ale darurilor Duhului. Este clar ca Dumnezeu vrea sa ne caluzeasca personal, El nu vrea sa ne lase in nesiguranta, in incertitudine, in intuneric si in confuzie. Sa cautam sa discernem glasul Lui si sa fim gata sa-L ascultam, chiar daca asta inseamna sacrificarea dorintelor noastre firesti.
“… Eu, Domnul, Dumnezeul tau, te invat ce este de folos, si te calauzesc pe calea pe care trebuie sa mergi!” (Isaia 48:17)
Va poruncesc sa va bucurati! mai 15, 2011
Posted by laurentiu balcan in Meditatii, Reforma crestina, Trezire spirituala.2 comments
Sarbatoarea corturilor pentru evrei era o sarbatoare a bucuriei. Evreii trebuiau sa locuiasca sapte zile in corturi – pentru a nu uita ca au fost calatori – sa ia diferite roade din pomi, ramuri din copaci si “sa va bucurati inaintea Domnului, Dumnezeului vostru, sapte zile” (Leveticul 23:40)
Imperativele lui Dumnezeu nu se negociaza. Sa va bucurati inseamna sa va bucurati, indiferent de stare, de moft, de circumstante, de probleme sau de alte neajunsuri. Cand Dumnezeu ne spune sa ne bucuram, noi trebuie sa ne bucuram!.
Ne imaginam de multe ori bucuria ca pe o stare emotionala pozitiva, ca pe o rezultanta a unei bune dispozitii, strans legata de un fel de “chef” al nostru. Imi vine sa ma bucur, ma bucur – inseamna ca asa am eu chef. Nu imi vine sa ma bucur, atunci nu ma bucur – inseamna ca nu am chef. Poti sa-mi faci ceva, frate? Privim bucuria ca pe reactie strict emotionala, dependenta de stimulii fizici ai naturii noastre, nu ca pe o disciplina spirituala. Cum te poti bucura daca nu ai chef? Tot asa de bine cum se bucurau si evreii timp de sapte zile. Aveau chef, nu aveau chef, ei trebuiau sa se bucure inaintea Domnului.
Se pare ca pretentiile lui Dumnezeu, uneori, ne scandalizeaza. El nu se multumeste doar sa-L slujim, EL vrea sa-L slujim cu bucurie. Dumnezeu condamna poporul evreu pentru ca “in mijlocul tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului Tau, cu bucurie si draga inima” (Deuteronom 28; 47) si isi avertizeaza poporul spunandu-i ca ii va pune pe grumaz un jug de fier si tot il va determina, in cele din urma, sa-L slujeasca pe Domnul. Nu doar slujire, ci slujire cu bucurie si draga inima, asta vrea Dumnezeu.
De ce nu ne prea bucuram noi, romanii, in Domnul? Iata o intrebare pe care am putea s-o dezbatem multa vreme. Nimeni nu spune ca in biserica trebuie sa razi cu gura pana la urechi si ca trebuie sa transformam biserica intr-un fel de circ, unde clovnii se intrec in zambete si in scheme haioase. Dar nici sa transformam biserica intr-o sala mortuara, unde fiecare imita nu stiu ce fata de sfant care l-a impresionat in tinerete.
Motivul pentru care evreii trebuiau sa se bucurre (ca aveau chef, sau ca nu aveau!) era prezenta reala a lui Dumnezeu in mijlocul lor. Prezenta lui Dumnezeu in viata noastra este un motiv suficient ca sa ne bucuram in El. Asa vorbeste Domnul: “va poruncesc sa va bucurati!“
Liderul autentic coboara, nu urca! mai 11, 2011
Posted by laurentiu balcan in Penticostalism, Reforma crestina, Scriptura.15 comments
Cei mai multi ne imaginam autoritatea sub forma unei piramide. Ni se spune ca pentru a ajunge in varf trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta si sa fim gata, daca situatia o cere, “sa calcam si peste cadavre”. Ideea aceasta lumeasca, draceasca, fireasca a fost definita inca din Evul Mediu de catre Machiaveli, care a lansat principiul “scopul scuza mijloacele.” Pentru a-ti atinge scopul – ni se spune obsedant! – nu trebuie sa te dai inapoi de la niciun compromis.
Sa presupunem ca reusesti sa urci si, dupa eforturi herculiene, ajungi in varful piramidei. Pentru o vreme vei fi cel mai tare. Dar ceea ce se uita intodeauna e ca locul acela din varful piramidei este extrem de instabil. E prea mic pentru a putea rezista pe el o perioada indelungata. Aceasta e problema campionilor mondiali. Cu cateva exceptii, cei mai multi dintre ei nu reusesc sa-si pastreze locul pentru prea multa vreme. Intodeauna va fi cineva care va atenta la pozitia ta si, in cele din urma, te va inlatura.
Isus nu critica dorinta de a fi cel mai mare, cel dintai. El o accepta ca pe o tendinta naturala a firii omenesti, dar converteste aceasta dorinta. O converteste inversand piramida autoritatii. Isus ia piramida autoritatii si o pune cu varful in jos. Vrei sa fii mare? Vrei sa fii cel dintai? Foarte bine! Daca vrei sa fii mare, pregateste-te sa cobori. Spre varful piramidei, spune Isus, se coboara. Vezi Matei 20:25-27.
Duminica dimineata am fost la o slujba de ordinare la Medgidia. Trei frati au fost confirmati isi investiti cu autoritate in slujire. Am predicat din Matei 20:25-27 si am explicat modul in care Isus a dovedit calitatile unui lider autentic. Impartasesc cu voi aceste principii pentru ca imi doresc sa vad o armata de lideri care sa semene cu Domnul Isus.
1. Un lider autentic se supune Tatalui. Evrei 10:5-7; Ioan 4:34; Filipeni 2:7-11.
2. Un lider autentic slujeste neconditionat. Matei 20: 25-27; Ioan 13.
3. Un lider autentic se sacrifica pe sine pentru binele comunitatii. Matei 26: 52-54; Ioan 10:11.
[....]
Nota: Nu stiu cum a facut sotia mea poza – in biserica nu ploua – dar daca dati click pe fotografie veti observa o aura in dreptul mainii lui Vasilica Croitor.Interesant….
