Laurentiu Balcan – visez, ca sa n-adorm…

Biserica se vede uneori obligata sa iasa pe stadion, incercand sa se prezinte lumii, dar uita ca  stadionul e locul in care si lumea isi prezinta marfa, propriilor spectatori. Ceea ce facem noi pe stadion nu e evanghelizare, in adevaratul sens al cuvantului, e pur si simplu o prezentare a ceea ce avem. Am vrea ca lumea sa ne vada si alt fel de cum isi imagineaza. Am vrea sa vada ca avem calitate. Dorinta de a ambala cat mai frumos mesajul poate duce uneori la denaturarea continutului.

Dupa experienta pe care am avut-o zilele acestea la Onesti, nu cred ca vom mai organiza vreodata o “evanghelizare” pe stadion. Un concert probabil ca vom organiza, dar nu o evanghelizare. Evanghelizarea presupune, mai presus de orice, comunicare. Nu cred ca pe stadion exista  comunicare reala. Oamenii vin la spectacol, se distreaza, vorbesc, mananca si beau. Datorita lipsei de educatie, lasa in urma lor zeci de saci de gunoaie. Cand stadionul s-a eliberat, am avut impresia ca suntem intr-o groapa de gunoi sau intr-un loc unde orasenii merg la iarba verde.

Stadionul amageste Biserica si ii intinde curse. Nu acolo trebuie sa evanghelizeze Biserica.

Evanghelizarea Bisericii este mobila, nu statica. Noi suntem Biserica infiltrata in lume. Mesajul il purtam in inimile si in vietile noastre. Suntem cetatea asezata pe un munte si lumina pusa intr-un sfesnic. Stadionul este “obrocul’ care ne stinge lumina si ne face sa credem ca ne-am facut datoria. Evanghelizarea adevarata nu se face nici pe stadion si nici macar in cladirea Bisericii. Evanghelizarea adevarata se face acolo unde sunt oamenii, nu acolo unde ai vrea tu sa vina ei. Tu, cel care te pretinzi ucenicul Domnului Isus esti Evanghelia mobila. Evanghelia nu e scrisa doar pe pagini albe de hartie, Evanghelia e scrisa in inima si in viata ta. Tu esti Evanghelia lui Isus Hristos. Oare ce citesc oamenii?

Dorinta de spectacol este spiritul ce domina stadionul. Cand esti inconjurat de camere de filmat, de reporteri de la diferite publicatii, cand mii de oameni se uita la tine, sufletul si mintea ta devin terenul in care spiritul stadionului, dorinta de spectacol, incepe sa domneasca. 

Pocaitii vin la stadion crezand ca merg la Biserica. Unii se supara ca muzica e prea tare, ca nu se fac destule rugaciuni – cred ca unii ar fi vrut rugaciuni in comun si pe genunchi – ca sora care canta nu are batic, ca vin prea multi tigani – ca si cum noi ar fi trebuit sa-i oprim la poarta – ca “baiatul ala” prea se zguduie ca un rocker, ca sora aia a venit in pantaloni la stadion, ca vom avea probleme la Filiala si cate si mai cate auzi dupa un asemenea eveniment. Pocaitii sunt ca pestele pe uscat pe stadion, se sufoca, se usuca, pentru ca  ei innoata bine doar in Biserica. Ei nu isi dau seama ca stadionul nu e Biserica, ci doar o vitrina pe care o inchiriem de la lume pentru a ne prezenta si noi marfa. Uneori reusim, alteori nu.

Cand s-a facut invitatia pentru rugaciune, cateva sute de tigani corturari – badanari, cum li se mai spune pe aici – au navalit in fata pentru a li se face ungerea. A fost un moment greu de controlat care a adus o nota extrem de negativa. Crescuti intr-un mediu impregnat cu vrajitorie si farmece, au crezut ca vor experimenta vreo minune, desi ei nu aveau nici o treaba cu Evanghelia. Cu greu am reusit sa-i imprastiem si sa punem capat “imbulzelii” din fata scenei. Asta e riscul “stadionului.” Imbulzeala e si la Iasi, cand se scot moastele sf. Paraschieva, imbulzeala e si la Bucuresti cand Marian Vanghelie imparte mici, imbulzeala e si la meciul Steaua  – Dinamo, imbulzeala e peste tot unde oamenii vin pentru altceva decat Dumnezeu.

Stadionul e vitrina lumii, e posedat de un duh de spectacol care te amageste. Nu cred ca menirea Bisericii e sa stea prea mult in vitrina lumii. Uneori e bine sa avem o “prezentare de marfa”, dar sa nu facem gresela sa credem ca asta e misiunea noastra !