Semnul crucii…. mai 10, 2009
Posted by laurentiu balcan in Legalism.13 comments
Pentru multi evanghelici, semnul crucii – si nu doar semnul pe care si l-a facut Pustan - este considerat o practica sinonima cu idolatria. Asa se explica repulsia fata de cei ce isi fac cruce, repulsie care uneori poate merge pana la jigniri grosolane, atipice unui adevarat ucenic al lui Hristos. Motivat de discutiile iscate de postarea referitoare la crucea pe care si-a facut-o Pustan, am citit ceva mai mult despre semnul crucii si vreau sa impartasesc cu voi un punct de vedere pe care mi l-am clarificat cu aceasta ocazie.
1. De ce isi fac ortodocsii cruce?
Pentru ei ” insemnarea cu semnul Sfintei Cruci ” reprezinta un act de apartenenta. Se crede ca cel ce se insemneaza devine partas al crucii lui Hristos, partas al suferintei, dar si al biruintei pe care o aduce crucea. Din aceasta perspectiva, crucea este privita ca o expresie a puterii dumnezeiesti care biruie moartea. Crucea este semnul ungerii celui credincios, semnul ca este pecetluit pentru Dumnezeu. Crucea este pecetea lui Hristos care trebuie pusa asupra credinciosului inca din pruncie. Fiind pecetea credinciosului, semnul crucii este parte a inchinarii inaintea lui Dumnezeu. Prin insemnarea cu semnul crucii se afirma apartenenta la poporul lui Dumnezeu.
Dar, dincolo de explicatiile pur teologice - care pot fi interminabile ! – in mod practic, semnul crucii este considerat ” o arma de aparare, puternica cu adevarat in razboiul nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. ” Semnul crucii este considerat o sursa de binecuvantare si un mijloc de protectie in fiecare activitate zilnica. Se crede ca, prin semnul crucii, demonii sunt indepartati. Cel care NU isi face cruce este considerat un necredincios, pentru ca nu crede in razboiul nevazut in care demonii incearca sa ne biruiasca, prin ispite si atacuri zilnice.
2. De ce NU isi fac pocaitii cruce?
Noi credem ca un semn exterior nu iti poate garanta apartenenta la poporul lui Dumnezeu. Pentru a apartine poporului lui Dumnezeu, credinciosul trebuie sa se pocaiasca, sa creada in Hristos si sa se boteze in Numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh. Pecetea credinciosului este Duhul Sfant, nu semnul crucii. Roada Duhului arata cui ii apartinem de fapt; iar inchinarea are loc in duh si in adevar, nu printr-o insemnare exterioara.
Noi nu credem ca semnele exterioare sunt arme valide in razboiul spiritual. Pavel ne spune ca armele cu care ne luptam noi nu apartin firii pamantesti, ci sunt arme spirituale. El enumera in Efeseni 6 o lista de arme spirituale, dar printre ele nu se aminteste de semnul crucii. De fapt, in tot Noul Testament nu gasim nici o referire la semnul exterior al crucii, sau la faptul ca semnul crucii ar avea puteri miraculoase.
Noi, pocaitii, am adoptat o forma ciudata de teologie pe care eu am numit-o “teologie defensiva”, care ne obliga sa respingem orice practica pe care o observam la “adversarii” nostri. Bisericile traditionale sunt privite ca “adversari” ai bisericilor evanghelice. In esenta, nu prea conteaza justificarea pe care o vor aduce ortodocsii pentru a-si sustine practicile, faptul ca ei le initiaza este un motiv suficient pentru a le respinge. Nimic de la voi…biserici ratacite de la Adevar! Acesta este, probabil, motivul pentru care majoritatea evanghelicilor nu pot accepta ca si un ortodox, care moare in religia lui, poate fi mantuit. Mantuirea credinciosului in cadrul ortodoxiei a fost privita multa vreme ca pe o imposibilitate biblica. Noul curent, care accepta ca si in cadrul bisericilor traditionale pot fi persoane care experimenteaza mantuirea, este privit ca un “atac al diavolului asupra adevaratei Biserici”…. adica a celei Evanghelice.
3. Concluzii.
Faptul ca un ortodox isi face semnul crucii nu inseamna neaparat ca este idolatru. Cand unui om i se inoculeaza de mic ideea ca acesta e semnul identitatii lui, este absurd sa-i ceri sa renunte automat la el. Nici credinciosii dintre evrei – in Fapte – nu au vrut sa renunte la taierea imprejur. Nu erau pregatiti pentru un salt real al credintei. Pavel i-a lasat in conceptiile lor “incepatoare” si le-a predicat neprihanirea prin credinta, pana au renuntat singuri la semnele exterioare cosiderate surse de binecuvantari. Parerea mea e sa-i lasam sa-si faca cruce pana vor intelege mesajul Evangheliei harului lui Dumnezeu. Iar pocaitii ar trebui sa fie mai interesati de sufletul unui om decat de semnele pe care si le face. Si sa nu uitam ca si noi avem “semnele” noastre, pe care nu vreau sa le mai enumar, care ne garanteaza identitatea … de pocaiti. Ei au semnele lor, noi avem semnele noastre. Sa ne batem in semne? Ar fi o pierdere de vreme. Timpul e prea scurt ca sa ne poticnim in semnul crucii … (parerea mea).
