Mortul, credinta si fariseii martie 25, 2009
Posted by laurentiu balcan in Reforma crestina.trackback
Invierea lui Lazar – descrisa in Ioan 11 - are loc cu o saptamana inainte de Paste. A fost o lectie perfecta predata “putin credinciosilor” ucenici. Hristos i-a pregatit pana in cele mai mici amanunte, pentru a nu li se pierde credinta si speranta. “Daca pe Lazar l-am inviat dupa ce a stat patru zile in mormant”- parca ar spune Domnul- “tot asa, dupa ce voi sta trei zile in mormant, voi reveni la viata, pentru ca Eu am putere sa imi dau viata, dar am putere si sa mi-o iau inapoi.”
In relatarea din Ioan 11 ma frapeaza in special reactia fariseilor, in speta a liderilor religiosi. Cand martorii invierii lui Lazar ajung, gafaind si transpirati, la Ierusalim si cand le relateaza miracolul nemaipomenit, liderii incep sa se scarpine in barba si hotarasc sa il omoare pe Isus. Faptul ca un cadavru intrat in putrefactie a inviat nu ii intereseaza. Pe ei ii intereseaza propriul “scaun”, propria lor lumea nu realitatea care navalea in valuri peste ei. Fariseii sfideaza logica pentru a-si conserva ideile despre propria lor lume. Bunaoara, un fariseu “intelept” a enuntat adevarul dominant in lumea lor: “omul acesta nu vine de la Dumnezeu pentru ca nu tine Sabatul.” Si, ceea ce e si mai grav, ei erau convinsi de asta. Nici o clipa nu le-a trecut prin cap ca lume lor e o minciuna si ca trebuie sa se trezeasca la realitate.
Dupa ce s-au scarpinat bine in barba, cumpanind intre a accepta sau nu daca Isus este Mesia, mai hotarasc pe deasupra sa il omoare si pe Lazar. Citind dimineata relatarea, am inceput sa rad. Nu imi venea sa cred ca poate exista atata prostie si idiotenie. Il omor pe Isus, Cel care a facut miracolul, dar il omor si pe “mortul” de Lazar, de parca Lazar s-ar mai fi temut de moarte dupa ce patru zile a fost invaluit de ea. Urmatorul pas ar fi fost sa-i ucida pe toti martorii invierii lui Lazar. In lumea lor fariseica nu era loc pentru Isus.
Ei, fariseii, sunt imaginea perfecta a omului religios din zilele noastre. Chiar daca sfideaza realitatea, lumea lor imaginara le domina conceptiile. Ei au intotdeauna dreptate, chiar daca asta inseamna sa nege Adevarul. Pe un fariseu nici macar un mort inviat nu il poate face sa creada, daca asta inseamna sa renunte la conceptiile mostenite din mosi- stramosi.
Incapacitatea inimii si a mintii umane de a crede in Hristos, chiar si atunci cand acesta recreeaza celulele intrate in putrefactie si aduce la viata un mort ce se odihnea de patru zile in mormant reprezinta un argument in plus ca “a crede” este un dar de sus, o lucrarea a harului. Nu putem crede chiar daca “s-ar scula cineva dintre cei morti.” Dar putem crede cand Duhul invadeaza inimile noastre si le schimba, le transforma. A ne zidi credinta pe “dovezi” (miracole, vindecari, descoperiri, proorocii etc.) este o dovada de necredinta. Acestea ne pot deruta. Dovezile pot intari credinta cuiva, dar nu o pot genera. Credinta se naste in inima smerita ce se arunca neconditionat in bratele lui Hristos.
Este nebunie in credinta? Cu siguranta ca da! Trebuie sa fii nebun sa crezi ca un cadavru intrat in putrefactie poate invia. Dar si mai nebuni sunt cei ce vad minunea si vor sa-l omoare pe Datatorul vietii, pe Hristos. Iar cei care vor sa-l omoare chiar si pe mortul inviat sunt idioti de-a binelea. Fariseismul este in intregime impotriva Adevarului, este de o prostie rar intalnita.
A crede Adevarul lui Dumnezeu nu este o capacitatea fireasca, ci una supranaturala. Credinta vine de sus, de la Dumnezeu si este singura care ne elibereaza din robia fariseismului.
“Dar cand va veni Fiul omului, va gasi El credinta pe pamant?” (Luca 18:8)
si eu am fost dusa de un inger in cealalta lume si am vazu intrun vulcan numai barbati stateau acolo si radeau faceau tot felul de glume eu am spus ingerului vreau langa ei si el a zis tu nu vezi ca nu arzi esti deasupra eu am spus ca eu vreau sa scot acei oameni din foc cu lacrimi in ochii si ingerul a spus ca daca eu vreau pot sa o fac si am strigat tare la acei oameni din foc sa iasa afara. si ei au ras de mine eu am spus ca ei sunt morti si focul nu ii arde. ei au spus ca stiu. dar ei vor sa stea acolo in foc.
Pace! Sunt Viorel Pop, administrator pe STIRI CRESTINE Adresa blogului a fost schimbata din stiricrestine.wordpress.com in stiricrestine.ro Am dori daca se poate sa schimbati link-ul cu noua adresa.
Va multumim!
A MURI ESTE UN CÂSTIG?
Pavel a spus: “Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filipeni 1:21). Acest fel de discutie este absolut strãin, impropriu, pentru vocabularul nostru modern spiritual. Lãudãm asa de mult viata, încât dorinta noastrã de pleca spre a fi cu Domnul este foarte micã.
Pavel a mai spus: “Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine; (Filipeni 1:23). Totusi, de dragul lucrãrii de zidire, de întãrire a celor ce veneau la Hristos, el a concluzionat cã totusi e mai bine sã “rãmânã în carcasã, în trup”. Sau, cum a zis el “sã trãiesc în trup”.
Era Pavel morbid, macabru? Avea el vreo fixatie nesãnãtoasã în ce priveste moartea? A arãtat Pavel lipsã de respect pentru viata cu care l-a binecuvântat Dumnezeu? Absolut, nu! Ci Pavel a trãit viata din belsug. Pentru el, viata era un dar, iar el l-a folosit bine, luptând lupta cea bunã. El a înfrânt frica de “boldul mortii” iar acum putea sã spunã: “Este mai bine a muri si a fi cu Domnul decât a rãmâne în trup”.
Acei ce mor în Domnul sunt câstigãtorii, cei ce inving; pe când noi, cei care rãmânem, suntem cei în pierdere. Nu moartea este ultimul remediu: învierea din morti este! Moartea este trecerea, si uneori acea trecere poate fi dureroasã. Indiferent câtã durere si suferintã experimenteazã aceste trupuri, nici nu poate fi comparat cu gloria de nespus care asteaptã pe aceia care îndurã trecerea.
Orice mesaj despre moarte ne deranjeazã. Încercãm sã ignorãm chiar si numai gândul la aceasta. Ba încã, îi suspectãm pe cei ce discutã despre asa ceva de a fi morbizi. Din când în când mai vorbim despre cum o fi raiul, dar cel mai adesea subiectul referitor la moarte este tabu.
Cât de diferiti erau cei dintâi crestini! Pavel a vorbit destul de mult despre moarte. De fapt, despre reînvierea noastrã, învierea noastrã din morti, gãsim referire în Noul Testament ca fiind “binecuvântata noastrã nãdejde”. Dar în zilele noastre, moartea este considerata un intrus care ne rupe de viata bunã cu care ne-am obisnuit. Asa ne-am umplut vietile cu lucruri materiale cã suntem bãgati pânã la gat în viatã. Lumea ne-a prins în cursa materialismului. Nici mãcar nu suferim gândul cã într-o bunã zi am putea lãsa casele noastre frumoase, lucrurile noastre scumpe, cei pe care-i îi iubim asa de tare. Parcã ne-am gândi: “Sã mor tocmai acum ar fi o pierdere asa mare, ar fi asa pãcat! Îl iubesc pe Domnul, dar.. am si eu nevoie de timp sã mã bucur de casa mea”. Sau “Eu sunt mãritatã!” Sau “Vreau sã mã mai bucur si eu de viata de burlac”. Îmi mai trebuie ceva timp!
Ati observat cã se discutã foarte putin, în zilele noastre, despre rai, sau despre a lãsa aceasta lume în urmã? În schimb, suntem bombardati cu mesaje despre cum sã folosim credinta spre a obtine cât mai multe lucruri. Ce concept ciuntit despre scopul etern al lui Dumnezeu! Nu-i de mirare cã asa de multi crestini sunt înspãimântati de gândul la moarte. Adevãrul este cã suntem departe de a întelege chemarea lui Hristos de a lãsa lumea si complicatiile ei. El ne cheamã sã venim, gata sã ne dãm viata, sã murim fãrã a ne construi adevãrate monumente funerare si fãrã a ne îngrijora cum ar trebui sã-si aducã lumea aminte de noi.
Isus nu a lãsat nici o autobiografie, nici un sediu general, nici o universitate sau colegiu biblic. N-a lãsat nimic care sã perpetueze memoria Sa. Doar pâinea si vinul.
____________________________________________________________________
LECŢIA FIULUI RISIPITOR
Biblia spune: “Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult” (Luca 15:20).
Cred că fiul risipitor a venit acasã din cauza vremurilor trecute, când era în casa tatãlui sãu. Acest tânãr cunostea caracterul tatãlui sãu – si se pare că el fusese foarte iubit de acesta. Trebuie că stia că dacã s-ar fi s-ar întoarce, el nu va fi ocãrât sau condamnat pentru pãcatele sale.
Observati cum tatãl fiului risipitor l-a primit în acea stare jalnicã în care se gasea. Tânãrul intetiona sã-si cearã iertare din inimã tãtalui sãu. Totusi, când a dat cu ochii de tatãl sãu, nici n-a apucat sã se mãrturiseascã la el, cãci tatãl sãu i-a iesit înainte, alergând sã-l îmbrãtizeze.
Tânãrul abia dacã a apucat sã scoatã câteva vorbe din ceea ce voia sã spunã: “Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.’”(v. 21). Dar tatãl sãu n-a mai asteptat sã termine. Pentru el, pãcatul tânãrului fusese deja rezolvat. In loc de rãspuns, tatãl avea sã dea niste ordine robilor sãi: “Aduceţi repede o mantie pentru fiul meu si puneţi-i un inel pe deget. Pregãtiti un ospãt, pentru cã trebuie sã sãrbãtorim. Cu totii sã ne inveselim, cãci fiul meu este acasã!” El cunostea inima fiului sãu. El stia cã fiului îi pãrea rãu cu adevãrat, se cãia din inimã de cele ce fãcuse.
Nu pãcatul era problema acestui tatã. Singura problemã pe care o avea în minte era dragostea. El voia ca bãiatul sãu sã stie cã fusese acceptat, chiar mai inainte sã apuce sã rosteascã mãrturisirea. Si acesta este lucrul pe care Dumnezeu vrea sã ni-l facã clar nouã: “Dragostea Sa depãseste, este mai mare decât toate pãcatele noastre. “Nu vezi tu cã bunatatea lui Dumnezeu te îndeamnã la pocãinţã?” (Romani 2:4).
____________________________________________________________________
TAIE-LE
“Isus a spus ucenicilor Săi: “Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare, şi să fii aruncat în focul veşnic” (Matei 18:8).
Isus începe aceastã propozitie cu cuvântul Acum, însemnând aici, “în lumina celor spuse”. El leagă afirmatia Sa de întreg contextul lectiei despre care vorbise cu privire la asimilarea faptelor fată de cruce, a lucrării pe care o produc faptele, prin comparatie cu lucrarea făcută de Hristos la cruce. Asa cã, atunci când afirmă aici “dacă mâna ta sau piciorul sau ochiul, te fac să cazi în păcat,” el se referă la faptul că, crucea, prin lucrarea de la cruce, vine împotriva firii.
Când Isus spune, “smulge-le, taie-le” le vorbeste evreilor care ascultau, mai întâi despre faptul ca se încredeau, se bizuiau, pe faptele lor proprii. Mâna, piciorul sau ochiul toate reprezintã carnea, firea – instrumente ale independentei, cu care omul merge pe calea sa proprie, bazându-se pe propria vointã, crezând cã prin efort uman, prin efortul sãu, va scãpa de ceea ce îl leagã de pãcat. Hristos îi spune unei asemenea persoane: “ochiul tãu este concentrat pe un lucru gresit. Ochiul tãu priveste la propria ta abilitate si putere, pui eul tãu ca fiind cel ce poate toate acestea. În consecintã, smulge-l, scapã de ochiul tãu. Trebuie sã-ti eliberezi corpul, mintea si inima de tot felul acesta de a vedea lururile. Renuntã la el, îndepãrteazã-l. Taie toatã acea sperantã de a oferi lui Dumnezeu ceva precum meritul tãu propriu sau bunãtatea ta. Pofta si ceea ce te face să cazi în păcat trebuie indepãrtat, tãiat… dar nu de mâinile tale! Este lucrarea Duhului!
“Apoi pur si simplu vino, aleargã în bratele Mele. Smereste-te ca un copil, îmbrãtisând izbânda Mea la cruce. Predã-ti viata în totalã devotiune si dependentã de Mine. Datoritã lucrãrii Mele la Calvar, tu nu-ti mai apartii. Eu te-am rãscumpãrat. Duhul Meu este ce va face lucrarea de sfintenie în tine, pe care Eu o cer!”
[...] Lui Dumnezeu (marturie) Maratonul aprecierii – concluzii Mortul, credinta si fariseii Fântâni [...]