Laurentiu Balcan – visez, ca sa n-adorm…

“Daca noi suntem un popor cult, atunci nu avem voie sa-l rastignim pe nici un roman. Caci rastignirea nu este o lucrarea a culturii; ea este o negare a oricarui fel de cultura si civilizatie. De aceea, noi trebuie chiar si acest simplu cuvant “cruce” sa-l eliminam din viata si din gandirea noastra” (Cicero)

Crucificarea incepea cu pronuntarea sentintei “Ibis ad crucem!” (Tu te duci la cruce!) Nu existau cuvinte mai groaznice si mai de temut ca aceste trei cuvinte. Crucificarea era cea mai cruda modalitate de executie in vremea aceea. Prin aceasta moarte, omul isi dadea sufletul picatura cu picatura.

Sentinta se executa intr-un loc public, imediat dupa pronuntare. Rastignitul trebuia sa fie expus in public, sa fie privit de toti gura casca si sa fie blamat in mod public. Inainte de rastignire el era maltratat si schingiuit, dupa placul calailor. Dupa biciuire tot corpul ii era numai o rana.

Rastignirea se facea intotdeuna in afara zidurilor cetatii. Acesta era un semn ca rastignitul era exclus din comunitatea celorlalti oameni. Un rastignit nu era ingropat, cu exceptia evreilor. El atarna pe cruce pana animalele salbatice il mancau, sau pana il ciuguleau corbii.

In afara cetatii, crucea era infipta intr-un loc unde sa poata fi vazuta de cat mai multi oameni. Condamnatul era dezbracat complet, suportand astfel rusinea si umilinta, iar mainile si picioarele lui erau intinse si batute in cuie, pe lemnul pe care el insusi si-l carase. Adeseori, pe lemnul infipt in pamant, era fixat la mijloc un fel de scaunel, prea mic ca sa poti sedea pe el, dar suficient ca sa sustina o parte din greutatea corpului, evitandu-se astfel sufocarea rapida a rastignitului. In felul acesta, cel crucificat putea ramane cateva zile in chinuri inimaginabile.

Rastignitul nu putea nici macar sa se zvarcoleasca din cauza durerilor. El nu putea sa goneasca mustele care se asezau pe ranile lui. Cu timpul i se scranteau incheieturile picioarelor si ale bratelor, iar in timpul arsitei din miezul zilei, ranile i se incingeau. Lucrul aceasta marea si mai mult durerile, in asa fel incat corpul intepenea, desfigurandu-i fata. De cele mai multe ori  rastignitii inebuneau din cauza durerilor si a setei. Moartea suverenea din cauza asfixierii, a setei sau prin infarct. Si oricand ar fi venit moartea, in clipa morii, picioarele crucificatului nu atingeau pamantul. Cel crucificat murea ca un dezmostenit. El era exclus din randul oamenilor, devenea un ne-om…

“Dispretuit si parasit de oameni, om al dureri si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit ca-ti intorceai fata de la El, si noi nu L-am bagat in seama. Totusi, EL suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, si noi am crezut ca este pedepsit de Dumnezeu, si smerit. Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti.” (Isaia 53:3-5)

ISUS  a fost crucificat pentru noi!