Care e cel mai mare pacat? aprilie 6, 2008
Posted by laurentiu balcan in Sa bata clopotul....Tags: cel mai mare pacat, dragoste crestina, iertare, iubire, mila, pacat
trackback
Ne place sa categorisim lucrurile. Cea mai frumoasa femeie, cel mai puternic barbat, cel mai intelept om, cel mai promitator tanar, cea mai tare masina…dar care o fi cel mai mare pacat?
Catolicii vorbesc despre sapte pacate capitale. Uneori si noi, evanghelicii, vorbim de pacate de moarte, sau de pacate pentru care nu trebuie sa ne rugam. Dar cel mai mare pacat, care o fi?
Am fost invatat ca mandria si necredinta sunt cele mai mari pacate. E drept ca nicaieri in Biblie nu apare formularea aceasta: “cel mai mare pacat e…”, dar am fost invatat ca mandria l-a distrus pe Lucifer, iar necredinta ne distruge pe noi. Altii spun ca hula impotriva Duhului Sfant e cel mai mare pacat.
Trebuie sa recunosc ca, din moment ce “plata pacatului este moartea“, categorisirea aceasta pare nesemnificativa, pentru ca toate pacatele (neiertate) au aceeasi finalitate. Toate pacatele sunt mari…dar care e cel mai mare?
Saptamana aceasta pregateam o predica: “Pacate pe care le toleram”, si a trebuit sa dau raspuns, in modul cel mai serios, la aceasta intrebare. Raspunsul a venit, intr-un fel involuntar: cel mai mare pacat e incalcarea celei mai mari porunci. Iar din moment ca Biblia ne spune clar ca cea mai mare porunca e sa-L iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau, inseamna ca cel mai mare pacat e sa nu-L iubesti pe Dumnezeu si pe aproapele tau. Lipsa de iubire e cel mai mare pacat!
Stiu ca ne vine greu sa acceptam acest lucru, pentru ca, din punctul nostru de vedere, cei mai mari pacatosi sunt prin inchisori, prin baruri, prin discoteci si asa mai departe. Dar daca cei mai mari pacatosi sunt in bisericile noastre? In bisericile noastre sunt oameni care nu iubesc, crestini plini de ura si de rautate, pocaiti formali, care devin diabolici prin neiertare. Nu cumva noi suntem cei mai mari pacatosi? Daca cei mai mari pacatosi sunt cei lipsiti de mila, de compasiune, de dragoste, atunci avem o problema serioasa. Oare nu sunt eu cel mai mare pacatos?
Lipsa de iubire e cel mai mare pacat! Iubiti si veti birui pacatul…..
Nice, imi place modul in care ai abordat problema, si as dori sa te incurajez pe calea asta referitor la postarea pe blog a ideiilor tale. Pentru mine este o gura de aer curat ca printre articolele mele tehnice din GoogleReader sa mai citesc si articole cu aspect spiritual.
God Bless you …
Multumesc pentru incurajari.
Mi-as dori sa am mai mult timp pentru blog…dar asta e.
Chiar faptele bune sau slujirea noastra spirituala ce nu izvorasc din dragoste sunt pacate, sunt fapte moarte de care trebuie sa fim curatati. Din pacate suntem foarte partiali in judecata pacatelor. Cuvantul spune: Nu va imbatati de vin, dimpotriva fiti plini de Duh. Daca un frate ar intra beat odata in Biserica ne-am scandaliza cu totii insa daca ar intra odata fara a fi plin de Duh n-am prea baga de seama desi sunt doua porunci la fel de importante.
Ai atins un punct foarte interesant.
Eu cred ca a fi lipsit de plinatatea Duhul Sfant e un pacat, ca si lipsa de bucurie, de infranare, de credinciosie etc.. Acestea sunt pacate pe care le toleram. Chiar Duminica am predicat despre asta si reactiile nu au fost chiar cum ma asteptam…o fi o hrana prea tare?
Interesant! Punctul meu de vedere e altul: pt mine cel mai mare pacat este cel care ma domina! Patima cea mai puternica din sufletul meu, cu care ma lupt cel mai greu, aceea e cea mai mare patima. La unii e mandria, la altii e judecarea aproapelui, la unii e minciuna, la altii e lacomia. Difera de la om la om pacatul cel mai mare.
Iata ce spune un om al lui Dumnezeu despre parasirea harului:
“Spaima caderii din Dumnezeu, în care am crezut, este mare. Ajungem negresit sa încercam o strângere de inima în ceea ce ne priveste. Toate, cu care noi ne socoteam îmbogatiti în trecut, le aruncam si devenim astfel dezgoliti de toate legaturile noastre pamântesti si de cunostinte si chiar de vointa noastra. Astfel, devenim saraci, ne “epuizam”, facem experienta chenozei. Desigur, cea mai grea încercare consista în faptul ca, în pofida nemasuratei noastre încordari de a ramâne credinciosi lui Dumnezeu, suferim perioade de parasire din partea lui Dumnezeu. Saracia duhovniceasca, unindu-se cu parasirea lui Dumnezeu, ne afunda în deznadejde. Ni se pare ca asupra noastra atârna un oarecare groaznic blestem. Noi putem suferi în toate planurile fiintei noastre: cu duhul, cu mintea, cu inima, cu trupul. Tocmai în asemenea momente în fata duhului nostru se înfatiseaza revelatia biblica privitoare la caderea omului în tragismul ei autentic si atunci, credinta în Hristos, în iubirea lui Hristos ne sugereaza sa ne predam, pe cât se poate, unei depline pocainte. Cu cât mai profunda va fi pocainta noastra, cu atât mai mult se va descoperi în fata noastra si adâncimea existentei noastre, care mai înainte era ascunsa de noi însine. Dându-ne seama lamurit de deznadajduita noastra situatie, vom începe sa ne urâm asa cum suntem.
În limitele vietii noastre pe pamânt nu exista desavârsire absoluta si este primejdios pentru noi sa ne multumim cu cele dobândite pâna acum. Cei ce nu cred în Dumnezeu nu cunosc ce este parasirea lui Dumnezeu. Aceasta durere este traita numai de aceia care au cunoscut deja bunatatea lui Dumnezeu si nazuiesc cu toate puterile sa ramâna în El si cu El. Cu cât omul a gustat într-o mai mare masura din bucuria unirii cu Dumnezeu, cu atât mai profund sufera când se desparte de El. Ultima limita a acestei despartiri, cunoscuta de noi din evanghelie, a fost atinsa de însusi Domnul: dupa rugaciunea cu sudori de sânge din Ghetsimani, în care El S-a dat cu totul Tatalui Sau, pe cruce, El “a strigat cu glas tare …Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu! pentru ce m-ai parasit?… si din nou a strigat… si si-a dat duhul (Mt. XXVII, 46-50)..”"
Dumnezeu sa ne intelepteasca!
Prin citatul de mai sus, legat de parasirea harului, i-am raspuns lui Laurentiu. Consider ca parasirea harului Duhului Sfant e doar o consecinta a pacatului si nu un pacat!!! Daca constientizezi aceasta parasire, deznadejde in care te afli, poti pune un inceput bun in chip minunat. Cineva spunea incurajand pe un credinsios: “Uite, pana si dintr-un morman de balegar poate rasari o floare frumoasa!” Prin urmare, Dumnezeu ne incearca prin lipsirea harului… important e sa recunoastem, sa simtim aceasta lipsa. Daca suntem in mrejele diavolului si ne obisnuim in mersul lui, nu vom simti parasirea harului, pentru ca suntem pe trepte de ripa, intr-o continuua cadere si parasire, starnita de patimile noastre.
laurentiu – aprilie 10, 2008
Ai atins un punct foarte interesant.
Eu cred ca a fi lipsit de Duhul Sfant e un pacat, ca si lipsa de bucurie, de infranare, de credinciosie etc..
De fapt am vrut sa spun ca “lipsa plinatati D.S. e un pacat”, abia acum am abservat eroarea. Pavel ne spune in Efeseni 5:18 “nu va imbatati de vin, aceasta e destrabalare. Dimpotriva fiti plini de D.S.” Din punctul lui Pavel de vedere, a fi lipsit de plinatatea D.S e un pacat, ca si betia de exemplu. El puncteaza o stare normala in care trebuie sa fie crestinul: “plin de Duhul”. Cand nu suntem in aceasta stare pacatuim – e neascultare.
Nu ma refeream la o parasire a harului…desi nu cred ca harul ne paraseste vreodata.
Foarte frumos ce a-ti scris toti mai sus dar daca stam sa ne gandim la cel mai pacat si primul este Mandria deoarece nu au existat alte pacate inainte. El s-a repetat de 2 ori in Vechiul Testament odata cu caderea lui Lucifer din cauza mandriei si al doilea caderea in pacatul mandriei al lui Adam si al Evei cand au fost ispititi de Satana.Mandria fiind si primul dintre cele 7 pacate capitale.Reversul acestui păcat este virtutea smereniei.Smerenia fiind cea mai mare virtute posibila,de aceea nu poate ajunge niciodata Satana in Rai fiindca nu vrea sa se smereasca.Din acest păcat se nasc toate celelalte. Toată viata trebuie să luptăm împotriva acestui păcat si sa fim constienti că-i putem cădea pradă în orice moment al vietii. Numai întelepciunea ne poate ajuta să discernem acest păcat, să sesizăm aparitia lui în mintea noastră.
Ai dreptate.Pentru ca suntem mandrii nu iubim!
De fapt, mandria e esenta tuturor pacatelor.
nu stiam pana sa citesc paragrafele de mai sus ca daca nu iti iubesti aproapele si esti mandru sunt cele mai mari pacate.Pana acum am crezut ca crima e cel mai mare pacat.e bine de stiut.